Viața celui mai celebru primar din istoria Reghinului, care a vânat cot la cot cu trei regi ai României, și care a dus în eternitate multe secrete ale Casei Regale!

Siteul “viselenuautermenlimita.ro” vă prezintă în premieră, drama celui mai renumit edil din istoria Reghinului, Ioan Popescu, omul care a vânat cot la cot cu trei regi ai României, și singurul primar român din perioada interbelică, decorat de doi regi din țări diferite. În 1926 de regele Ferdinand I al României, și în 1933 de regele Alexandru al Iugoslaviei. Viața misteriosului reghinean Ioan Popescu, a început și s-a sfârșit într-o primăvară, în aprilie, dar în secole diferite … Chiar dacă a fost sublocotenent, şi a luptat pe front în Primul Război Mondial, în armata ungară, obligat de circumstanțele geografice ca român născut între granițele fostei monarhii austro-ungare, odată revenit acasă, s-a implicat în politica naţională şi în pregătirea Marii Uniri. La 27 de ani, a fost fost numit administratorul domeniului de vânătoare al Casei Regale de la Lăpuşna, şi în revierul de la Sovata, iar la 28 de ani a fost ales primar al Reghinului, oraș pe care la condus timp de 16 ani, cu o mână de fier. Încrederea de care s-a bucurat de-a lungul anilor, din partea Casei Regale a României, este de notorietate și stau mărturie mai multe documente din Arhivele Naționale ale României, cărți, reviste naționale de vânătoare din perioada interbelică în care îi sunt recunoscute meritele cinegetice dar și cărți de istorie locală în care îi sunt recunoscute meritele edilitar gospodărești de primar al Reghinului.


978x0

În faţa castelului regal Lăpusna, într-o toamnă de octombrie a anului 1933 (Din stânga la dreapta) În rândul din faţă: Majestatea Sa Regina Mărioara, A. S. Principele de Hohenzollern, Majestatea Sa Regele Alexandru, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea. Înrândul al doilea : Baronul Hallberg. primarul Reghinului Ioan Popescu, generalul  Constantin Ilasievici, D. Pimnik, Eugen Bianu, Maxime Ducroeq. Pe rândul sus: colonelul A. v. Spiess și Anton Mocionyi .

Sursa: Revista Carpații 1933, No. 11, pg. 8; Foto: Georg Heiter

 

În urmă cu 80 de ani, era promovat de regele Carol al II-lea, la rangul de Insepector general Regal de vânătoare, și gestiona toate terenurile regale cu vânat nobil, din cuprinsul României. Nu mai este un secret demult că, Ioan Popescu, s-a ocupat de formarea viitorului monarh Mihai I ca vânător, și care înainte să părăsească țara în calitate de rege, i-a încredințat chiar și o procură semnată, pentru a-l reprezenta în unele eventuale litigii, pe care acesta din urma ar fi putut sa le aibă cu statul român.

După venirea comuniștilor la putere, a fost arestat, iar apoi, Securitatea a încercat chiar să-l transforme într-un informator, dar fără rezultatele scontate. Fostul primar al Reghinului, a primit numele de cod „Hubertus”, dar a fost scos din evidență la scurt timp, pentru că nu s-a dovedit foarte cooperant cu autoritățiile comuniste.


Chiar dacă i-a fost confiscată averea, anchetat, umilit public, și mutat cu domiciliu forțat prin mai multe case din Reghin, Ioan Popescu a avut o demnitate pe care o întâlnești doar la marele personaje istorice, preferând să moară sărac și într-un anonimat sumbru, decât să își trădeze regele și Casa Regală a României, pe care a slujit-o timp de 27 de ani, cu o loialitate exemplară.
Şi în acest caz, istoria va sedimenta, aşeza, lămuri şi clarifica lucrurile, faptele şi evenimentele, oamenii şi locurile fiindcă, până la urmă, “istoria este cea mai frumoasă, poveste și farmecul reînnoit al istoriei constă în faptul că niciodată nu știm totul ” să îl citez pe istoricul Adrian Cioroianu.


Ioan Popescu, un om care se naște odată la 100 de ani 


În 1896 s-a născut Ioan Popescu în Reghinul Săsesc, comitatul Mureș – Turda. În unele articole biografice, data nașterii este 19 aprilie, dar în documentele de Stare Civilă a Primăriei, figurează data de 24 aprilie. A fost cel mai mare copil din cei patru, ai avocatului Ioan Popescu și a Szidoniei Crișan. S-a născut într-o casă din centrul burgului săsesc, Piața Foter la nr. 563 (Strada Petru Maior de azi, la nr. 50, unde azi funcționează o sucursală a Băncii OTP). Coincidență sau nu, tatăl lui Ioan Popescu a înființat împreună cu memorandistul Patriciu Barbu, cu Ioan Pop Maior, *(nepotul cărturarului Petru Maior), comerciantul Nicolae Marinovici și alți intelectuali ai vremi din Reghin, Institutul de Credit și Economii “Mureșiana”, pentru românii de pe Valea Mureșului și de pe Câmpie.
1902 – a început cursurile școlare la Școala Germană din Reghinul Săsesc, în vremea când unitatea era condusă de rectorul Samuel Wilhelm Helvig.
1906 – își continuă studiile la Năsăud în cadrul Liceului German din Bistrița.
1914 – este admis la Facultatea de Drept și Științe Politice, a Universității ,,Fr. Iosif”, din Cluj și începe să studieze dreptul pentru a pășii pe urmele tatălui său.

1916 – familia Popescu este deportată în Budapesta. Avocatul reghinean era una dintre victimele colaterale ale procesului românismului din Ardeal, iar fiul său, Ioan junior, a fost trimis în război.
1917 – la 21 de ani, își pierde tatăl, care se stinge subit, în urma unei apendicite cangrenoase care, fără asistență medicală, i-a fost fatală.
1918 – la 22 de ani, era ofițer în armata ungară, sublocotenent în regimentul 4 de husari-honvezi din Szakotka, azi Subotița, cu o vechime pe câmpul de luptă de peste 24 de luni, fapt ce i-a permis să beneficieze, începând cu 1 noiembrie 1918, de un concediu de studii de trei luni.
Așa se face că, la sfârșitul lunii octombrie a sosit acasă, la Reghin, unde a stat și a participat la evenimentele premergătoare marelui eveniment din 1 decembrie, și la instalarea regalității române pe aceste plaiuri.
1919 – după încheierea Primului Război Mondial, Ioan Popescu a intrat în administrație unde, începând cu acest an, a devenit prim-pretor al Reghinului, timp de cinci ani, perioadă în care s-a confruntat cu primele alegeri libere din România Mare, greve, și reforma împroprietăririi cu pământ, a românilor.
După 1920 s-a căsătorit cu Elisabeta Pausinger, a cărui bunic a fost celebrul brigadier silvic Iosif Pausinger, care a fost primul organizator al vânătorilor regale, de pe Valea Gurghiului.


1923 – în acest an fost fost numit administratorul domeniului de vânătoare al Casei Regale a României de la Lăpuşna, şi în revierul de la Sovata. 


1924 – la 28 de ani a devenit primul primar român din istoria Reghinului, după o perioadă de peste 400 de ani, timp în care Reghinul a fost condus doar de primari sași. Dacă îl cităm pe prof. Valeriu B. Boieriu, din paginile sale de jurnal ,,Amintiri despre Reghinul de altădată”, publicate în ,,Gazeta Reghinului”, de cercetătorul Liviu Boar în 1998, aflăm următoarele : ,,…orașul Reghin a luat o mare dezvoltare și a înflorit, fiindcă el, primarul, a știut să se situeze în afara intrigilor meschine și a divergențelor politice. Om inteligent și cult, s-a menținut mulți ani în postul de mare răspundere de primar, dovedind în toate împrejurările cea mai largă înțelegere, soluționând în modul cel mai corect și mai echitabil toate problemele, îndeosebi cele de mare interes public.


1925  pe 26 septembrie Ioan Popescu a vânat pentru ultima dată cu regele Ferdinand care sosise pe Valea Gurghiului la Casa de Vânătoare Sebeș însoțit de Marele Maestru de Vânătoare Excelența Sa Anton von Mocsonyi, colonelul August von Spiess și Dr. Ion Mamulea un apropiat al Casei Regale încă de pe vremea regelui Carol I. În acea zi în munții și pădurile din Gurghiu la observatorul nr.3 din Lăpușna a fost doborât ultimul cerb de arma de calibrul 9 mm a Majestății Sale. 

1926 – în luna februarie, regele Ferdinand I îi conferea primarului din Reghin, Ioan Popescu, distincţia Coroana României în grad de ofiţer.
În același an, pe 12 octombrie, primarul Reghinului Ioan Popescu, cu soția sa Elisabeta (Prunca) și preotul protopop greco-catolic al orașului, Ariton Popa, au botezat-o pe Hortensia Margareta Lascu, fiica polițistului Teodor Lascu, (viitorul Comandant al Poliției Reghin, în anii 30), care era căsătorit cu Elena Flontaș.
1932 – un trofeu de cerb, doborât pe 22 septembrie în terenul regal Gurghiu, Brădețel-Capriana de Ioan Popescu, a devenit concurent la titlul de record mondial. Un trofeu de 221 de puncte Nadler, cu lopețile deosebit de late scria revista “Carpații”: Aspectul lor te impresionează prin vigoarea sălbatică, care trăiește în coronale aceste moarte. Tulpine groase, negre, admirabil perlate, adunându-se înspre vârfuri ca două brațe amenințătoare, gata de luptă. Ceea ce este întradevăr extraordinar, e coroana acestui trofeu. ,,I-ar face cinste oricărui elan din Prusia occidentală” , era caracteristica nimerită a lui Colonel Spiess. Adevăratele lopeți de elan cea din dreapta avea lățimea de 21 de cm, ieșind din ea, cinci uriașe degete, din o uriașă palmă, ramurile lungi de 31, 38, 26,5, 23 și 12 cm. Cea din stânga cu lățime de 20 de cm, naște de asemenea cinci ramuri de 28,5, 37, 30,5, 19 și 13 cm. În legătură cu acest trofeu revista amintește o coincidență stranie cum că cerbul doborât de Ioan Popescu și-a purtat intipărită soarta: “Avea un singur dinte canin (germ. Grandl) desenat pe el, ireproșabil în zmalț brun închis un P, inițiala celui ce l-a ucis”. Aceași revistă mai susținea că cerbul doborât de Ioan Popescu a bătut recordul mondial obținut de Dr. Carol Kosch în 1927 în Munții Căliman.
1933 – rămâne un an antologic în istoria Reghinului, când pe peronul gării din oraș, au poposit trei regi : regele Carol al II-lea, regele Alexandru al Iugoslaviei și regina Mărioara, în drum spre o partidă de vânătoare de cerbi, pe Valea Gurghiului, teren cu glorioase tradiţii vânătoreşti, care în anii 30, era considerat cel mai splendid teren de cerbi din Europa.

Pe data de 28 septembrie, dimineaţa de la ora 7.00, tot Reghinul, în frunte cu primarul oraşului Ioan Popescu, care deţinea şi calitatea de administrator al terenului de vânătoare regal Gurghiu şi Sovata şi oficialităţile judeţului erau pregătiţi să primească trenul cu capetele încoronate şi apropiaţii Casei Regale. O mulţime de reghineni au coborât spre gară. Cordoanele de jandarmi au oprit mulţimea la distanţa prevăzută de protocoalele Casei Regale, neavând acces pe peron decât reprezentanţii, oficiali, jurnaliştii şi fotografii.
Iată, cum descria revista „Carpaţii”, condusă de marele vânător Ionel Pop, evenimentul și primirea suveranilor şi a adjutanţilor acestora, coborâţi din somptuosul salon al trenului regal, primiţi în gară cu Garda de Onoare. ,,Aclamaţi îndelung de populaţie, au coborât din tren la 7.20, pe rând, Regele Carol al II-lea, însoţit de Regele Alexandru şi Regina Maria, alintată Mărioara a Iugoslaviei. (Principesa Mărioara, era fiica regelui Ferdinand al României şi s-a Reginei Maria, s-a căsătorit în 8 iunie 1922, cu Alexandru I Karagheorghevici, pe atunci Regele Serbiei). Majestăţile Regale erau însoţite de alţi oaspeţi de seamă, în premieră la Reghin: Alteţa Regală, Principele Friederich I. De Hohenzollern şi Maxine Ducroq, preşedintele Consiliului Internaţional de vânătoare. Din suită mai făceau parte, marele maestru al vânătorilor regale şi preşedinte al Uniunii Generale a Industriaşilor din România, Antoniu Macionyi, Generalul Constantin Ilasievici – Mareşalul Palatului, Baronul Hallberg, secretarul principelui Friederich de Hohenzollern, D. Dimnik maestru de vânătoare al Curţii Regale iugoslave, colonelul August von Spiess, directorul Vânătorilor Regale, Eugen Bianu, inspector de poliţie, Şeful Siguranţei şi Ştefan Boer inspector regal de vânătoare. În gara din Reghin, oaspeţii au fost întâmpinaţi de mulţime,(într-un mod deosebit de înălţător), de către toată intelectualitatea în frunte cu prefectul judeţului Mureş, Dr. Ioan Vescan, care, urând bun sosit în numele populaţiei din judeţ, a oferit M.S. Reginei Iugoslaviei, un superb buchet de trandafiri albi”.
Din articolul „Mugetul de cerbi, 1933”, semnat de redactorul şef Ionel Pop, publicat în Nr. 11 din 1933 în Revista „Carpaţii”, aflăm că, Ioan Popescu, primarul Reghinului, a fost cel căruia i-a revenit sarcina aranjării evenimentului şi maratonul de vânătoare al suveranilor. După ce au fost debarcate maşinile din trenul regal, au luat drumul Lăpuşnei, de curând reparat, după stricăciunile inundaţiilor din primăvară. Din nr. 36 din „Gazeta Mureşului”, aflăm că suveranii, după ce s-au întreţinut cu reprezentanţii judeţului şi ai oraşului, au pornit pe Valea Gurghiului, însoţiţi de Prefectul de atunci, Dr. Ioan Vescan. „Pe drum, populaţia satelor şi şcolilor din comunele Iernuţeni, Gurghiu şi Ibăneşti, în frumoasele costume româneşti, au aclamat cu entuziasm pe suveran şi pe oaspeţi. La intrarea în aceste comune, vrednicii români, înălţaseră minunate porţi de triumf, din brad, împodobite cu steaguri româneşti şi iugoslave, şi au ieşit cu mic cu mare, să îi întâmpine pe înalţii oaspeţi.” Din acelaşi articol al revistei „Carpaţii”, aflăm cum se desfăşura o partidă de vânătoare organizată în 1933, pentru familia regală, şi câţi cerbi au reuşit să doboare în 7 zile de vânătoare.

„În 29 septembrie dimineaţa, la orele 6:45 cade primul cerb, un 12 bun, sub glonţul Magnum (8 x 60) al Majestăţii Sale, Regele Carol. Seara, în faţa Lăpuşnei, Regele Iugoslaviei urmăreşte un cerb bun. La o distanţă mare, peste 200 de metri, cerbul primeşte în spată, glonţul măiestrit plasat. Un cerb de 14”, scrie redactorul şef al revistei „Carpaţii”. ,,30 septembrie, dimineaţa, în Sirod, pe o ceaţă groasă, orele 5.40. Majestatea Sa Carol se apropie de un cerb, urmărit extrem de greu, din pricina câmpului de vedere îngust. Pe o culme se desenează, neclară, silueta cerbului. Împuşcătură grea. Totuşi, cerbul chitează net glonţul, sare, se vede gonind vre-o zece paşi, apoi dispare. Ajunşi la locul împuşcăturii, îi aud bătăile şi horcăielile de moarte şi îl găsesc în apropiere. Cerb capital de 16, arbitrat de dl. Ducrocq (preşedintele Consiliului Internaţional de Vânătoare), la 195 de puncte.
M.S. Regele Alexandru, împuşcă în faţa Lăpuşnei, un 16 capital. M.S. Regina Mărioara, sora lui Carol al II-lea, care l-a însoţit pe soţul ei, regele Alexandru al Iugoslaviei, nu s-a mulţumit să îşi observe fratele şi soţul în acţiune, şi a vânat şi ea un cerb. „Regina Maria aşteaptă un cerb într-un observator. Cum cerbul mugeşte în loc, departe, coboară, îl apropie la 150 de metri, şi îl doboară cu o puşcătură bună, spată jos, pe superbul purtător de 14 clenciuri”, se precizează în articol.
Mai aflăm că, în faţa Lăpuşnei, baronul Hallberg a doborât un cerb de 14, iar maestrul Vânătorilor Regale iugoslave, Dimnik, a împuşcat primul cerb din Carpaţi, pe Sirod. „În 30 septembrie, seara, pleacă Majestăţile Regale Carol, Alexandru şi Maria, neîngăduiţi de îndatoririle lor, să mai prelungească bucuriile Lăpuşnei”. Ceilalţi musafiri rămân pe terenul Regal de la Gurghiu, sub găzduirea lui Ioan Popescu, primar al Reghinului, şi a paznicilor de vânătoare, Iacob Iacob, Gliga Dumitru şi Gheorghe Niculici. Astfel că, în 1 octombrie Principele de Hohenzollern împuşcă în Borta, un cerb capital (14 ramuri, 9 kg), colonelul August Roland von Spiess, în faţa Lăpuşnei împuşcă un cerb de 14. Principele de Hohenzollern, îşi întregeşte tabloul în 2 octombrie, cu un cerb de 12 la Sirod, şi în 14 octombrie cu unul de 14 foarte bun, la Tălianu. În 3 octombrie, baronul Hallberg, dobândeşte în faţa Lăpuşnei, un bun trofeu de 16. Vânătoarea celor 10 cerbi s-a desfăşurat într-o atmosferă senină relevând excepţionale calităţi vânătoreşti la înalţii stăpâni.
După această partidă de vânătoare, regele Iugoslaviei a fost atât de impresionat de organizarea vizitei, încât la finalul popasului său la Lăpușna, l-a decorat pe Ioan Popescu și pe paznicii săi de vânătoare, cu înalte distincții, pentru sufletul şi truda, care o pun în îngrijirea terenului de pe Valea Gurghiului.

1934 – în acest an Despărțământul Reghin al Asociației Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român condus de președintele dr. Eugen Nicoară a început organizarea de Școli Țărănești în oraș instruind regulat câte o serie de 40-50 de bărbați și câte 4 serii de femei a câte 10 cursante în fiecare curs unde pe lângă cunoștințele de ordin intelectual, cetățenesc și economic au învățat și noțiuni de educație sanitară, asistând la spital la diferite experiențe și tratamente medicale și femeile au primit și lecții de gătit, la bucătăria spitalului. Pe lângă dr. Eugen Nicoară care a suportat întotdeauna toate cheltuielile ocazionate cu aceste Școli Țărănești și profesorii care au predat cursanților amintim deasemenea și aportul adus de primarul Reghinului, Ioan Popescu care a acordat, anual din 1934 câte o subvenție de 5000 de lei și a oferit întotdeauna sala festivă pentru predarea lecțiilor de curs.   

 
1935 – este anul în care Ioan Popescu doboară cel mai bun cerb al anului din România, în fondul Asociației ,,Sovata”, inclus cu fotografie și în cartea ,,Gurghiu – Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi” a celebrului director a Vânătorilor Regale, August R. Von Spiess, reeditată și în limba română, și îngrijită de Helga Stein cu completări, privind soarta Gurghiului, realizate de Radu V. Mija.


Viitorul rege Mihai si Ioan Popescu
Ioan Popescu în calitate de mentor de vânătoare al viitorul Rege Mihai I al României

O fotografie din colecția scriitorului Radu V. Mija

1937 – în 22 septembrie regele Carol al II-lea și fiul său Mihai au pleacat cu trenul regal către Reghin, la o vânătoare de cerbi unde au fost întâmpinați de primarul Ioan Popescu. La mugitul cerbilor din terenul regal Lăpușna din toamna anului 1937 au mai participat și principele Friederich de Hohenzollern, principele Wilhelm de Wied, Halberg von Cramon, Anton Mocsonyi și Radu Rusescu.

Pe 25 septembrie, Ioan Popescu s-a reîntâlnit din nou cu regele Carol, la târnosirea bisericei ortodoxe de lângă Castelul Regal din, azi cunoscută ca Mănăstrirea Lăpușna. Biserica este veche de aproape 200 de ani. Ea a fost mutată din satul Comori, jud. Mureş, la delicata dorinţă a M. S. Regelui Carol II. În această dorinţă regală, naţia românească vedea cu bucurie, încă un semn al indisolubilei legături dintre Maiestatea Sa şi Biserica dreptmăritoare a Neamului. La praznicul sfinţirii înnoitului lăcaş de cult oficiat de Episcopul Nicolae al Clujului și un sobor de preoți. pe lângă suveranul României și fiul său Mihai, au mai participat și Principele de Wied şi Principele Friedrich de Hohenzollern, Excelenţa Sa A. Mocionyi și alți membrii din suita regală.

 

 

În zilele de 16 şi 17 Decembrie 1937 a fost o vânătoar e organizată de Societatea „Soeodor” pe domeniul său din comuna Soeodor. Au luat parte : M. S. Regele, M. S. Marele Voevoti Mihai; d-nii dr. H. Popelka, Dinu Brătianu , Gh. Cipăianu, Anton Mocsonyi, Istrat e Micescu, Al. Nasta, prof. Bejan, Constantin Soutzo, I. Boambă, N. Săulescu, Dan Brătianu şi căpitan Ilie Radu. În ambele zile s-au vânat 2200 fazani, 800 epuri şi 7 sitari. În zilele de 18 şi 19 Decembrie a fost o vânătoar e regală l a Pischia şi Casa Verde. Au lua t parte : M. S. Regele, M. S. Marele Voevod Mihai, d-nii: dr. H. Popelka, Anton Mocsonyi, Poklewski Koziell, genera l de div. adj. Gh. Mânu, N. Lahovary, Constantin Soutzo, Lekman Economu, N. Săulescu, Ion Brătianu, Dan Brătianu, Ion Popescu şi căpitan Ilie Radu. În ambele zile s-au vânat: 2050 fazani, 570 epuri, 14 sitari, 3 vulpi şi 2 bibilici sălbatice.

 

1938 – la 30 septembrie, Ioan Popescu a fost reinvestit în funcția de primar pentru următorii 6 ani, și în aceeași toamnă, reghineanul, a fost ridicat de către regele Carol al II- lea la rangul de Insepector general de vânătoare “Regal”, și gestiona toate terenurile regale cu vânat nobil din cuprinsul României.


1940 – în primăvara acestui an, are loc ultima vânătoare regală la care primarul Ioan Popescu a vânat cot la cot cu Majestatea Sa regele Carol al II-lea și fiul său viitorul rege Mihai pe Valea Gurghiului în această formulă. ,,Vânătoarea i-a reunit la castelul de la Lăpușna pe Regele Carol și fiul său Mihai, care, pe măsură ce înainta în vârstă, devenea tot mai pasionat de farmecul vânătorii prin munții Gurghiu. Primul împușcă doi cocoși de munte, iar Mihai împușcă în Lăpușna primul său cocoș de munte din viața sa de vânător. Va fi și ultimul lor vânat în terenul Gurghiului”, scria Radu V. Mija în ”Soarta Gurghiului din 1938 până azi” . Nu mai este un secret că Ioan Popescu s-a ocupat de formarea viitorului rege Mihai ca vânător, și care înainte să părăsească țara în calitate de rege, i-a încredințat chiar și o procură semnată, pentru a-l reprezenta în unele eventuale litigii, pe care fostul monarh ar fi putut sa le aibă cu statul român.
Nu știm în ce condiții s-a despărțit Ioan Popescu de regele Carol al II-lea, care a abdicat pe 6 septembrie 1940, la cererea generalului Ion Antonescu, la numai două zile de la numirea acestuia din urmă în funcția de prim-ministru. Știm doar că abdicarea s-a produs după câteva zile extrem de tensionate, Carol al II-lea fiind considerat de opinia publică, responsabil de cedarea fără luptă a Ardealului de Nord, ca urmare a Dictatului de la Viena din 30 august 1940. În urma Dictatului, și Reghinul a trecut odată cu Ardealul de Nord, în administrația maghiară, iar primarul Ioan Popescu a fost înlocuit cu dr. Schmidt Imre, motiv pentru care el s-a refugiat împreună cu soția la Castelul Regal de la Săvârșin, unde a locuit timp de trei ani timp în care care a devenit unul din cei mai de încredere oameni din viața regelui, având în vedere că acesta s-a ocupat și de formarea viitorului rege Mihai ca vânător, încă din copilărie.


1941 – pe 20 februarie, Ioan Popescu își dădea doctoratul în Drept, cu teza ,,Drepul de Vânat”, în cadrul Universității din Cluj, ”Regele Ferdinand I”, care avea pe atunci sediul mutat la Sibiu. Teza lui Ioan Popescu a fost depusă în 100 de exemplare la Decanat, și a fost susținută oral în fața unei comisii formată din preș. Prof. Camil Negrea și profesorii: N. Ghiulea, P. Poruțiu, A. Ionașcu și Alexandru Anghelescu, în urma căreia a obținut trei mențiuni bine, și două mențiuni suficient.
1943 – a revenit la Reghin, iar autorităţile locale hortyste îl acuzau în notele informative trimise la Budapesta, că Popescu lua parte la mişcarea românească prin spionaj.


1945 – Revista pădurilor informa că în perioada ocupației maghiare, dl I. Bibi Popescu a activat la domeniul de la Săvârșin, unde erau efective semnificative de cerb lopătar. Scriitorul Radu V. Mija scrie în capitolul : <Soarta Gurghiului din 1938 până azi> din cartea reeditată “Gurghiu – Domeniul regal de vânătoare în trecut și astăzi” apărută în 1928 sub semnătura colonelului August R.von Spiess, Directorul Vânătorilor Regale din România la aceea dată următoarele: ,,Până la  abdicarea Regelui în 1947, viața lui I. Bibi Popescu a fost una dedicată suveranilor, dedicată ocrotirii vânatului din terenurile regale, în deceniile ce au urmat, destinul său fiind puternic influențat de presiunile meschine ale organelor de securitate din nou regim”.       

 
1948 – la rugămintea regelui și a autorităților timpului, Ioan Popescu a acceptat să gestioneze averea regală. Din documentele vremii, reiese că la 3 ianuarie 1948, reghineanul a acceptat să fie mandatarul regelui Mihai, în ceea ce privea gestiunea bunurilor regale, rămase în țară după abdicarea regelui, la 30 septembrie 1947. Chiar cei mai înalți demnitari din aparatul de Stat, dr. Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej, l-au rugat pe dr. Ioan Popescu să accepte însărcinarea, deoarece așa cum afirmau, nu va avea nici o repercusiune dăunătoare în ceea ce privește persoana lui.

Dar nu a fost să fie așa. După plecarea din țară, ex-suveranul, Mihai a declarat că abdicarea sa este nulă. Ca urmare, Guvernul comunist i-a retras cetățenia română atât Majestății Sale, cât și membrilor Familiei Regale. Pe motivul că fostul suveran nu a respectat angajamentele și obligațiile luate cu ocazia abdicării, prin Decretul nr.38, de la 27 mai 1948, toate bunurile regale au intrat în patrimoniul Statului.

În aceste condiții, viața familiei Popescu din Reghin, a devenit un calvar, după cum Ioan Popescu însuși, mărturisea într-un memoriu ,,am fost tratat, în special de organele locale însărcinate cu preluarea bunurilor, de parcă eu aș fi fost rege, ridicându-mi-se bunurile mele, inclusiv particulare”. Pe lângă pământul pe care îl deținea, și reședința personală, i-au fost confiscate toate trofeele de cerb pe care le-a vânat în țară, evaluate la o valoare extrem de mare, atât din punct de vedere cinegetic cât și ca valoare în bani.
A fost scos din propria casă și mutat într-un imobil insalubru, de la periferia orașului. După mai multe intervenții, a primit în zona centrală a orașului o cameră, dar tot necorespunzătoare.


1952 – după 27 de ani, în care a slujit Casa Regală a României cu abnegație, <recunoștința> din partea comuniștilor veniți la putere în mod fraudulos, a fost arestarea și întemnițarea primarului, în trei închisori de exterminare comunistă. A fost arestat pe data de 15 aprilie și întemnițat la Penitenciarul Târgu-Mureș, după care pe 15 august a fost încătușat împreună cu Dr. Eugen Nicoar și transportați cu o dubă și un tren accelerat între arme în București la Colonia Ghencea conform memoriilor secrete ale doctorului.
De acolo, chirurgul Nicoară a fost întemnițat la Colonia Fundulea, în timp ce fostul primar, Popescu a fost trimis la Poarta Albă, fiind unul din cei 3.000 de deținuți închiși la Galeșu, unde conform mai multor mărturii, mureau unul până la trei deținuți pe zi.
1953 – pe 14 ianuarie, a fost transferat la Penitenciarul Onești, și a stat încarcerat până în luna februarie a anului 1954.

1954 -1964 – este o perioadă în care nu am găsit documente despre viața lui Ioan Popescu. Se știe doar că a fost părăsit de prieteni, i se tăiase pensia de către autoritățile comuniste, și era muritor de foame. Probabil că în această perioadă, Securitatea a încercat să-l transforme pe fostul primar în informator al regimului, dar fără rezultatele scontate. Ioan Popescu a primit numele de cod „Hubertus”, dar a fost scos din evidență la scurt timp, pentru că nu s-a dovedit foarte cooperant cu autoritățiile comuniste.


1966 – Ioan Popescu a cerut autorităților comuniste să îi permită să plece în străinătate, spre a trata direct cu monarhul asupra drepturilor sale.

1967 – din acest an datează celebra scrisoare trimisă autorităților comuniste de Ioan Popescu în care acesta afirma că tablourile din din Colecția Coroanei Regale de palatele de la Sinaia și București, printre care și cele dispărute imediat după cel de-al doilea război mondial fuseseră depozitate în perioada 1943-1946, în pădurea Troias – Săvirșin și păzite de un brigadier de vânătoare, pe nume Iosif Mureșan.

Dl I. Popescu, cu cerbul sfiu capital, împuşcat în 10 Oct.

1968 – Ioan Popescu a fost din nou anchetat de Securitate, în calitate de așa-zis custode al bunurilor regale. Când regele a plecat, a lăsat administrarea bunurilor din țară, în sarcina unui membru al staffului. Ioan Popescu, zis Bibiți, trebuia să semneze în numele regelui, diverse acte administrative referitoare la bunuri. După Naționalizarea din 1948, comuniștii au luat tot ce au putut din casa lui Ioan Popescu, din strada Karl Marx nr. 35, pe care l-au arestat 24 de luni pentru activitate antidemocratică, și l-au mutat cu domiciliu forțat într-un apartament mizer de două camere…

În 2017, site-ul pressone.ro publica articolul ,,Regele Mihai, în dosarul de urmărire de la Securitate: “O poveste a vulnerabilității” scrisă de Iulia Marin, care încerca să refăcă perioada mai puţin cunoscută, cea a exilului (1948-1990), cu ajutorul istoricilor Oana Demetriade, Mihai Demetriade şi Mădălin Hodor, care au studiat dosarul de urmărire a monarhului, aflat în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. În articol apare, la un momentdat, și numele primarului Ioan Popescu, în calitate de custode al bunurilor regale. “Când și-au adus aminte de el, l-au readus la București pe Bibiți, să spună unde sunt tablourile! A dat o declarație, l-au dus la Peleș, fiindcă aveau informații că regina-mamă, la plecare, ascunsese bijuterii în tavanul unui salon. Au dărâmat plafonul, bineînțeles că nu au găsit nimic, dar au stricat cu ocazia asta niște obiecte de patrimoniu. Cert este că Bibiți, în declarația lui, arată cu degetul spre alte persoane decât cele de care voia Securitatea să audă. De exemplu, spre Gheorghiu-Dej, căruia îi predase în mână 30.000 de lei în monede…”

Se pare că în final, după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, Ioan Popescu a fost chiar încurajat de către organele securității, să îi facă o vizită fostului rege. Până la urmă, se pare că reghineanul a primit undă verde de a merge în Elveția, la Versoix, un mic oraş de pe malul lacului Geneva, aflat la câţiva kilometri de oraşul Geneva pentru a se întâlni cu fostul monarh al României. Nu știm exact care au fost condițile și angajamentele făcute din ambele părți, ca să aibă loc întâlnirea dintre fostul primar al Reghinului și fostul rege al României, deși în perioada comunistă, circula un zvon, cum că Ioan Popescu s-a întors în țară cu o cutie de pastile pentru potență, primită cadou de la rege, gest care ar fi avut mai multe conotații subersive la adresa regimului.
,,Reghinenii îl cunoșteau, îl respectau și îl ajutau pe ascuns, fiecare după posibilități. Se plimba aproape zilnic pe străzile orașului îmbrăcat într-un costum vânătoresc, însoțit fiind de un splendid câine de vânătoare” își amintea în 1999, Marin Șara, fostul director al Bibliotecii din Reghin, care a schițat atunci o scurtă biografie a acestuia, în “Reghinul Cultural”.

1981 – pe 27 aprilie s-a stins din viață în anonimat Ioan Popescu, fost primar al Reghinului în perioada 1924-1940 și unul dintre cei mai mari vânători din istoria României, care a avut o demnitate pe care o întâlnești doar la marile personaje istorice, preferând să moară sărac și într-un anonimat sumbru, decât să își trădeze regele și Casa Regală a României, pe care a slujit-o timp de 27 de ani cu o loialitate exemplară. Bătrân, bolnav, părăsit și uitat pe nedrept, singurul reghinean care a stat la masă cu trei regi ai României, a părăsit această lume și orașul de pe deal, care timp de 16 ani s-a dezvoltat spectaculos după inteligenţa şi gândirea sa. A fost înmormântat, de preotul Nicole Dincă, în cimitirul Bisericii Ortodoxe Române ,,Sfânta Treime”, din strada Nicolae Bălcescu unde îşi doarme somnul de veci alături de soţia Elisabeta și frații săi, într-un cavou ridicat de Nicolae Marinovits, negustor şi episcop al bisericii care la bază a fost lăcaș de cult greco-catolic. 

 

Încrederea de care s-a bucurat de-a lungul anilor, Ioan Popescu din partea Casei Regale, este de notorietate, stând mărturie mai multe documente din Arhivele Naționale ale României, și o serie de declarații date de Ioan Popescu în timpul anchetelor de Securitate la care a fost supus în anii 60 în dosarul de urmărire de la Securitate de la C.N.S.A.S. al regelui Mihai. Şi în acest caz istoria va sedimenta, aşeza, lămuri şi clarifica lucrurile, faptele şi evenimentele, oamenii şi locurile fiindcă, până la urmă,”istoria este cea mai frumoasă, poveste și farmecul reînnoit al istoriei constă în faptul că niciodată nu știm totul ” să îl citez pe istoricul Adrian Cioroianu.

A consemnat Matei Robert Mihai 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *