Vă mai amintiţi de veteranul de război Ioan Bădescu care pe 15 aprilie 2018 împlinea 100 de ani ? Soldatul din Divizia “Tudor Vladimirescu” care pe 20 august 1945 ajungea în gara Reghin !

        Pe veteranul Ioan Bădescu l-am descoperit în catalogul “100 de ani de viaţă 100 de ani de istorie” tipărit de Armata Română cu ocazia sărbătoririi “Centenarului Marii Uniri” care şi-a propus să cinstească dragostea de ţară, jertfa şi sacrificiul celor care au cunoscut cele mai devastatoare şi violente încleştări militare din istoria omenirii, fie că ne referim la cele Două Războaie Mondiale sau la Războiul de Independenţă. Republicăm şi noi viaţa veteranului povestită pe scurt chiar de Ioan Bădescu cu ocazia împliniri vârstei de 100 de ani. Azi veteranul născut în judeţul Mehedinţi la Bobaiţa ar fi împlinit 103 ani dacă timpul ar mai fi avut răbdare …


      Chiar dacă la 96 de ani şi-a pierdut vederea Ioan Bădescu nu şi-a pierdut niciodată credinţa în Dumnezeu şi pofta de viaţă. La 100 de ani continua să fie o adevărată forţă a naturii, avea o stăpânire de sine și o putere de a trăi, rar întâlnite.

      „În armată, am plecat pe 1 martie 1939, la 2 Grăniceri de la Cernavodă, unde am făcut trei ani. Ştiam că, în ’42, urma să ne eliberăm, dar conjunctura istorică din acea vreme ne-a întors soarta şi, printr-un ordin, ne-au vărsat la 15 Vânători de Munte în Deva. De acolo, ne-au trimis pe front. Apoi… La Tiraspol, în Rusia, m-a luat prizonier şi am fost dus într-un lagăr din regiunea Ural. Aici, erau şi nemţi, dar fuseseră dispuşi separat de noi. Despre perioada petrecută în lagăr, nu pot vă să spun că a fost groaznică, pentru că nu ne-au bătut, doar că mâncarea era puţină şi rea. Câteodată, era şi bună, mai ales atunci când ne dădeau tapioca, dar primeam hrană doar când ne făceam norma, pentru că aveam normă. Am fost acolo o brigadă de 40 de persoane care munceam la pădure; tăiam lemne cât era ziua de lungă. Am stat în lagăr până în 1944, când ruşii au venit să ne ia voluntari pentru a lupta împreună cu ei. Aşa s-a format Divizia „Tudor Vladimirescu“.

Rușii au rupt frontul și alături de ei am trecut Prutul. În acest timp, ungurii erau aliați cu nemţii, fiind mai îndârjiți ca niciodată să lupte împotriva noastră. Dar noi i-am trecut Tisa până în Ungaria şi pe nemți i-am împins în Cehoslovacia și, apoi, pe teritoriul german. Pe 9 mai 1945, a fost declarată pacea, numai bine pentru noi! Am venit pe jos în țară şi am ajuns la Bistrița Năsăud, în luna august. Am făcut o escală la Oradea, unde am fost deparazitaţi într-un tren din spatele gării. De la Reghin, am luat trenul spre București, unde am ajuns pe 21 august. Pe 22, ne-a pregătit şi, pe 23, am defilat! Trei zile mai târziu, ne-au dat ordinele de lăsare la vatră. Când am plecat în armată, eram căsătorit din 1938 şi aveam doi copii. Pe prima soție o chema Stanca, dar a murit demult, aşa că m-am recăsătorit cu Elena, în 1962, pe care am luat-o cu doi copii. Din păcate, a decedat şi ea anul trecut. Copiii din prima căsătorie, Ștefan şi Elena, au murit și ei.

       Tatăl meu a fost şi el pe front în Primul Război Mondial, între 1916-1918. Îl chema Tănase şi pe mama, Paraschiva. Eu m-am născut în comuna Bobaiţa din judeţul Mehedinţi, pe 15 aprilie, şi am fost primul copil din patru, dar în prezent, nu mai trăieşte niciunul dintre frații mei. În 1945, am venit acasă de pe front şi am stat până în 1953, apoi am venit la Bobaiţa, la petrol, de unde am ieșit la pensie în 1973. Am fost decorat cu „Crucea comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial, 1941-1945“. Este singura mea decoraţie.

     Când am plecat în armată, am fost 7 persoane din sat, dintre care doar eu am scăpat. Ceilalți au căzut prin Rusia. Din timpul războiului, cea mai grea perioadă a fost în Ungaria, dar şi în Cehoslovacia, în munții Tatra. Acolo a fost prăpădul lumii! Luptele au fost foarte grele! Aproape că ne-am bătut la baionetă! Acolo, la Crupina, s-a prăpădit multă lume. Au murit nemții, ungurii, rușii, români… În afară de faptul că am fost la petrol, mie mi-a mai plăcut să lucrez pământul şi să cresc animale. Am lucrat şi la CAP şi aveam norma făcută dinainte pe 100 de zile. Nu am stat cu ziarul la poartă! Am fost şi magazioner la CAP. La un moment dat, aveam prin curte 15 capre, de care am avut grijă până ce nu am mai putut.

Nu mai văd de 4 ani. Am fost şi sunt credincios şi mergeam la fiecare sfârșit de săptămână la biserică. Acum vine preotul la mine şi mă spovedeşte din 6 în 6 săptămâni.“

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *