Răstignirea de la Reghin de acum 172, o crimă care a şocat întreaga Românie !

Siteul “viselenuautermenlimita.ro” vă prezintă cine a fost primul reghinean crucificat din istoria Reghinului ! Vă vine sau nu să credeţi, la jumătatea secolului al XIX un cetăţean din Reghin a fost răstignit şi ucis (în chinuri groaznice) asemănător cu Isus Hristos. Se întâmpla mai exact în urmă cu aproape 172 de ani, la Revoluţia din 1848 în zilele de 1-3 noiembrie când oraşul a fost devastat, incendiat şi jefuit de către armata secuilor. Era etnic german se numea Konderth, de profesie fusese pielar şi a fost răstignit de gardina porții, și țintuit cu piroane la mâini și picioare. Un cui repezit în țeastă i-a provocat moartea, “dovadă că instinctul de sălbătăcie renaște în om îndată ce ordinea socială este înlăturată prin mijloace violente” conform cărţii “Vremuri de osândă” publicată de scriitorul Alexandru Ceuşianu. 

Cartea „Vremuri de osândă” (Revoluția de la 1848 din perspectiva unui orășel ardelenesc), apărută la Reghin, la 15 iunie 1934, a înregistrat evenimentele războiului civil din Transilvania, provocate de unirea Transilvaniei cu Ungaria, reprezintă poate cea mai importantă sursă istorică pentru cunoașterea şi reconstituirea tragicelor evenimente de la 1848-1849, văzute din perspectiva unui oraș transilvan”.

Cartea reghineanului are la bază mărturiile farmacistului reghinean Martin Emmrich (1812-1892) cunoscut ca memorialist şi cercetător în domeniul ştiinţelor naturii, o misivă scrisă de comerciantul Nicolae Marinovici (1800-1874) pe care a descoperit-o ascunsă într-o casă pe care a achiziţionat-o Alexandru Ceuşianu în anii 30 ai secolului trecut şi nu în ultimul rând jurnalul preotului din Aluniş despre evenimentele Revoluţiei de la 1848 – 1849 intitulat «Cronica lui Ştefan Branea», care prezintă fără menajamente întreaga gamă de umilințe suferite de oameni prin violența războiului civil de la 1848-1849. Din cauza lipsei de drepturi a românilor din Transilvania multă vreme, aceste detalii şocante au fost ascunse, lipsindu-ne de posibilitatea investigării în detaliu a actelor inumane care le-au săvârşit unii secuii în timpul revoluţiei din Reghin care au fost satelitul perfect de motivare a românilor să nu se mai lase umiliţi şi să îşi făurească singuri construcția identității naționale. Scriitorul Alexandru Ceuşianu a şocat România interbelică după ce a îndrăznit să publice cartea în serial foileton în Revista “Ţara Bârsei”, o carte care a fost la un pas să îl coste viaţa dacă nu se refugia la Sibiu în anul 1940 când Reghinul a trecut odată cu Ardealul de Nord, în administrația maghiară prin Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena). Dictatul de la Viena a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940 prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă şi Italia fascistă în timpul celui de al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.

Cartea “Vremuri de Osândă” publicată în 1934 a fost reeditată în anul 2015 la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca şi a fost îngrijită de Ilarie Opriş şi Constantin Valentin Bretfelean şi prefaţată de regretatul Dr. Ioan Ranca.

 

Reghinul Săsesc deşi era la 1848, un mic orăşel cu vreo 5.000 de suflete, prin oamenii lui, reacționa la unirea Transilvaniei cu Ungaria, exprimându-și nemulțumirea și revolta la ultimatumul lui Kossuth, din 15 martie 1848, românii fiind categoric, împotrivă, când mijlocul de intimidare supremă din partea maghiarilor de pe străzile Clujului, era: „Uniune sau moarte!”.

Apele începeau să se tulbure și la Reghin. După întrunirea Dietei de la Cluj, la 29 mai 1848, urmată de acea izbucnire frenetică maghiară: „Trăiască Uniunea!”, totul sub opresiunea dictatorului Kossuth Lajos, „a dus la mobilizarea sentimentului patriotic” dușmănos românilor ardeleni, care-și arăta deja roadele. Pregătirile, în acel „centru secuiesc”, au dus la sporirea efectivelor militare. Acestea sunt motivele pentru care, din rațiuni preventive, la 7 septembrie 1848, în Reghin intră avangarda Regimentului II de Grăniceri Români din Năsăud, cu scopul de a înrola glotași români în armata austriacă a colonelului Urban, comandantul regimentului, cel cu „instrucțiuni personale de la Curtea imperială.” Domina liniștea doar aparentă, care parcă anunța viforul. Trecerea lui Jellacici, banul Croației, a frontierei ungare, cu 40.000 de soldați, i-au determinat pe grănicerii români ai lui Urban să exclame: „Să trăiască Jellacici! Să trăiască împăratul!”. Ecou care-i irita pe adepții lui Kossuth, din moment ce, în cuvântarea lui, contele Toldalagi, la adunarea secuilor, ținută la 5 octombrie 1848, la Târgu-Mureș, clama: „Acei care țin cu împăratul și sunt împotriva uniunii, sunt trădători ai țării și dușmani ai poporului maghiar.”

După invazia armată a banului Croației – Jellacici -, Kossuth a lansat „un clocotitor manifest”, bombastic, către națiune: „La arme, maghiari, pentru apărarea vieții, onoarei și a patriei, pentru apărarea vetrei moștenite de la strămoși, pentru pământul care te nutrește, lucrat de tine cu sudoarea de sânge.”

Generalul Puchner, comandantul suprem al armatei imperiale, regulate, din Transilvania, îi încredințează colonelului Urban, bărbat de o cultură aleasă, militar de carieră crescut în spiritul tradiției austriece, să-și stabilească pozițiile dintre Carpați și Câmpie, Reghinul fiind „drept admirabil post de observare a mișcărilor din secuime.” Emisarii lui Kossuth acționau. La 16 octombrie 1848, colonelul Urban „își îndrumă întreaga forța armată, de care dispunea, spre Reghin. Apariția lui la Reghin și mâna severă a comandantului au restabilit sentimentul de siguranță, deoarece aveau loc devastări comise de bande de răufăcători.”

În acest timp, „în apropierea Odorheiului se organizase o mare întrunire națională a secuilor la 15 octombrie 1848, pe câmpia de la Lutița.” Zeci de mii de secui s-au adunat acolo, „sufletul propagandei incendiare” fiind Ladislau Berzenczei, „omul de încredere al lui Kossuth.” „Ambiția lui era să devină, pentru secuime, ceea ce Kossuth era pentru maghiari. De aici înverșunarea lui bolnavă de a prăvăli cursul evenimentelor pe albia sângeroasă.” Entuziasmul dement duce la înființarea unei armate secuiești, care depune jurământul. Începe „cruciada împotriva nesupușilor, dușmani ai cauzei maghiare” care, bineînțeles, erau românii!

Vreo 20.000 de secui se îndreaptă spre Târgu-Mureș, ca prim popas fiind Reghinul. Vag informat asupra pericolului, colonelul Urban era profund convins că secuii „nu vor cuteza să atace trupele regulate în luptă deschisă.” Totuși, cere întăriri. Din tabăra secuilor, la 27 octombrie, sosește un sol cu o scrisoare prin care se cere „imediat evacuarea trupelor lui Urban din oraș.” Deci, un ultimatum!

Gloata secuilor, multă cât un nor de lăcuste, se rostogolea greoi, pe valea Mureșului în sus.” Avangarda colonelului Urban se oprise în apropiere de Glodeni. La 30 octombrie 1848 are loc prima ciocnire armată. O luptă pe viață și pe moarte, „cu grele sacrificii de sânge”. Numărul mare al secuilor „copleși orice rezistență, așa că puținii supraviețuitori din avangarda colonelului Urban încercară să-și mântuie viața, trecând Mureșul înot. Pe celălalt mal se făcu o macabră vânătoare de oameni. Secuii, de pe partea stângă a Mureșului, îi așteptau pe nenorociții înotători să iasă la mal, ca să-i izbească în cap cu ciomege și cu paturi de armă”. Dușmanul se apropia de Reghin. Drumul era liber. Populația, panicată, pornește în exod. Veghe. Îngrijorare. Încordare. Trăgătorii secui înaintau, fără să întâmpine nicio rezistență. Alarmă! „Vin secuii!”.

După o „solie a umilinței”, din partea reprezentanților Reghinului, oamenii lui Ladislau Berzenczei urlau: „Trăiască Ungaria! Piară sasul!”. Era 1 noiembrie 1848. Trupele secuiești defilară prin Reghin. Încep devastările, se dezlănțuie jaful! Sunt devastate case, prăvălii, de către cei care „se revărsaseră ca un șuvoi distrugător peste oraș”. Fioroase amenințări. „Iadul își desfundase porțile, ca să reînvie, pe durata unei nopți, barbariile trecutului”, numai că realitatea întrecea „în grozăvie, cele mai înfricoșate povestiri asupra hunilor și a vandalilor”. Urma vâlvătaia! Ziua de 2 noiembrie este „momentul agoniei”, „lumina soarelui e mai cumplită decât golul cernit al nopții (…) Cotropitorii sunt lăsați în voia lor să-și continue opera de devastare”. Vandalism! Incendieri! Jafuri! Arde prăvălia comerciantului Nonu Oltean. Arde și cea a sasului Lutsch (probabil bunicul viitorului farmacist Hugo Lutsch, născut la Reghin pe 5 septembrie 1892). Înfierbântați de băutură, secuii, ca niște sălbatici, pradă totul în calea lor. Ajungând în final să se certe și se bată între ei pentru bunurile jefuite. O mare de flăcări. Ordinul primit e clar: „Unde n-ați prădat – prădați! Unde nu arde – aprindeți!”. Nu a scăpat de furia secuilor nici biserica săsească, construită aici încă de la 1330 şi care a preluat în anul 1551 reforma lui Martin Luther prin preotul Josepus Kimpius. „Impozantul turn domină simbolic orașul transformat într-o vastă necropolă, luminând, ca o făclie uriașă, depărtările.” În capătul orașului dinspre Breaza, arde spitalul militar (…) Cei 27 mutilați și grav răniți – vânători bucovineni, grăniceri și glotași români – au fost uitați în paturile lor de suferință. „Secuii îi descoperiseră, însă, și vânzolind victimele în fața clădirii, le uciseseră, ca apoi să aprindă clădirea deasupra lor. Cadavrele carbonizate se puteau limpede desluși sub dărâmături”…

“Ferocitatea celor cari pângăriseră orașul Reghin, n’o poate nimic ilustra mai pregnant, decât tragica pătimire a unor cetățeni surprinși de rebeli prin casele lor. Bătrânului Schuller Ioan, de pildă, îi atârnaseră Secuii un săculeț în spate – ca gluma sinistră să aibă o mai lungă durată – și îl prigoniră între răcnete de „mozdulj!” (mișcă!), înțepându-l cu baionetele. Alt cetățean – un oarecare Konderth, de profesiune pielar, fusese răstignit de gardina porții, și țintuit cu piroane la mâini și picioare. Un cui repezit în țeastă îi provocase moartea, – dovadă că instinctul de sălbătăcie renaște în om îndată ce ordinea socială este înlăturată prin mijloace violente. Atrocități se săvârșiseră și mai ‘nainte. Curțile nobililor din jurul Reghinului fuseseră devastate și jefuite, dar excesele de sălbătăcie nu fuseseră prin nimic încurajate. Dimpotrivă. Colonelul Urban, în scurta sa poposire în Reghin, se căznise să readucă încrederea în autoritatea represivă. Spiritul colectiv trebuia să elimine microbul anarhiei, căci nu există mai teribilă sfătuitoare a maselor decât desordinea”.

Reghinul a ars trei zile şi trei nopţi ca cetăţile Sodoma şi Gomora din Biblie din Vechiul Testament. În total au fost incendiate şi distruse 396 de case şi alte acareturi, iar valoarea pagubelor s-a ridicat la 1.582.858 de florini. În aceste condiţii în 1850 autorităţile locale din Reghin au făcut un împrumut de 210.000 florini destinaţi reconstrucţiei economice. Banii au fost împrumutaţi populatiei cu dobânda minimă pe o perioadă de 50 de ani.

După 172 de ani de la tragicul evevniment de la Reghin, facem publice aceste amănunte pentru istorie… pentru adevăr…Şi, mai ales pentru tinerele generaţii care TREBUIE SĂ ŞTIE CE A FOST, pentru ca AŞA CEVA SĂ NU SE MAI ÎNTÂMPLE! Niciodată!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *