Pentru bunicii care își vând amintirile pentru pentru o pâine în piața de vechituri!


Mândru de obârșia mea și de Reghinul în care am văzut prima oară lumina zilei, după ce am devenit jurnalist am încercat să găsesc pretutindeni în acest municipiu mărturii ale trecutului glorios emblematic pentru generațiile făuritoare de istorie ale acestui miez de țară.
Am studiat o mulțime de fonduri documentare din fondurile Arhivelor Naționale și documente din arhive personale și de foarte multe ori chiar am achiziționat obiecte, fotografii sau acte care au legături cu istoria acestei așezări care acum doi ani aniversa 790 de ani de la prima atestare documentară. Mărturisesc că în urmă cu 15 ani când mi-am propus să fac cele mai mari descoperiri legate de trecutul acestei comunităţi devenită azi Municipiul Reghin (în germană Sächsisch-Regen, în maghiară Szászrégen şi în ebraică עיריית רגין) ştiam doar că are un are un farmec aparte, şi că este binecuvântat de natură, de istorie fără să ştiu prea bine cine au fost oamenii care și-au pus amprenta asupra micii, dar inimoasei localități aflate la confluența Văii Mureșului cu Valea Gurghiului. Am avut o sumedenie de revelaţii studiind Arhivele Naţionale sau arhivele personale a  unor colecţionari cu valoare depusă, din fondurile cărora am reuşit să găsesc simboluri, detalii şi indicii care m-au ajutat să descifrez mituri urbane, să readuc în atenţia opiniei publice oameni uitaţi voluntar de regimurile trecute şi să fac lumină  între faptele accidentale şi cele necesare să putem vorbi despre faptele istorice demne de a fi povestite şi inserate în biografiile mai multor personalităţi reghinene.
Însă trebuie să recunosc că m-am şi întristat de multe ori când descopeream în Piața de Vechituri a Reghinului, sâmbătă de sâmbătă bunici care își vindeau obiectele prăfuite pentru un colț de pâine pentru că loteria vieții i-a îngenunchiat din diverse motive. Când merg la piaţă în căutare de frânturi ale istoriei locale le studiez gesturile cu respect și constat că au un soi de demnitate care nici sărăcia nu a reușit să le-o răpească. Mă impresionează cum îmi prezintă marfa începând de la fotografiile alb-negru înrămate cu passepartout, insignele, medaliile, decorațiile și scrisorile prăfuite, la statuetele din ceramică, crucifixurile din diverse aliaje, până la tot felul de tablouri, ceasuri sau chiar telefoane vechi de ebonită și discurile de vinil care cândva le-au îndulcit tinerețea. De la bunicii care îşi vând amintirile am învăţat că istorie poate fi totul. Tot ce lasă o urmă.
Sunt convins că e ciudată pentru ei povoara atâtor priviri care le scormonesc prin amintirile personale explorând cele mai sensibile zone ale ființei lor, cele mai intime trăiri și re-trăiri.
Nu vom, ști poate niciodată în fond cât de greu poate fi pentru ei să se expună așa în fața opiniei publice în rol de vânzători de amintiri personale! Atâția ochi, unii după alții și toți îi privesc. Unii cu indiferență, unii cu uimire, unii cu durere mută, alții îi privesc cu dispreț și parcă ar vrea să le facă morală în timp ce alții îi privesc cu indulgență și le citești empatia cu care ar vrea să le vină în ajutor.
Cei mai mulți vânzători de obiecte personale sunt deciși și își vând marfa resemnați fără să mai negocieze prea mult prețul însă mai există și un segment mai restrâns de vânzători indeciși, care vin cu gândul să le vândă dar odată ajunși în piață devin incapabili să ia decizii radicale când vine vorba să se despartă de anumite lucruri definitiv cu valoare sentimentală foarte mare și atunci cer prețuri pe care doar colecționarii fanatici sunt dispuși să le accepte.
Vânzătorii de vechituri se împart în trei categorii: unii care se luptă cu boli groaznice și distrugătoare și care nu au bani suficienți pentru tratamentele și întreținere, alții care sunt dependenți de anumite vicii și nu se sfiesc să recunoască asta și vânzătorii din cea de a treia categorie sunt cei care au pierdut totul în viață și vor să uite că avut odată și ei viață personală și se străduiesc să își vândă fiecare lucru care ar mai putea să le amintească de un trecut care îl renegă.
Mă despart de ei fără să știu dacă îi voi mai revedea săptămâna viitoare să le ascult dramele din spatele fotografiilor pe care le vând, a cărților îngălbenite de patina timpului, a unor aparate vechi,  sau bijuterii care au oferit cândva garanții pentru poveștile lor de iubire și în cele mai multe cazuri dacă le-am afla nu am mai negocia nici un leu la achiziționare, date fiind noblețea și tâlcurile pe care le ascund.
De fiecare dată când ajung în piața așa zisă de vechituri am impresia că intru într-un “conservator de antichităţi” în care poți să cumperi frânturi din destinul atâtor generații ascunse în atâtea obiecte cumpărate și dăruite în zile de mari bucurii.
Uneori plec trist din piața de sâmbăta fiindcă mi-aș dori să am capacități paranormale să le insuflu vânzătorilor de amintiri, viață, optimism, să le redau sănătatea să reușesc să îi fac din nou să viseze și să le ușurez teribilele încercări ale vieții prin care trec.
Alteori plec împlinit pentru că am reușit să aduc un zâmbet pe fața unui senior al cetății cumpărându-i câteva obiecte și asigurându-l că povestea din spatele unor fotografii sau obiecte vor rămâne fixate într-o eternitate anume, tezaurizată în paginile unei cărți sau scrisă pe un site serios care tratează cu respect docu-dramele urbane ale Reghinului și ale oamenilor care au locuit odată aici. Unii mă întreabă dacă nu cumva e implicat ceva cosmic sau e doar o coincidență nesemnificativă în tabloul general al celor care destinul nu le-a garantat un loc în istoria Reghinului și totuși de multe ori după ce pornesc pe filonul unui obiect sau a unei fotografii ajung la o revelație cum că : timpul nu se joacă de-a v-ați ascunselea decât cu amintirea dar adevărul rămâne, oricare ar fi fost soarta celor care l-au servit și mai devreme sau mai târziu celui care vrea să îl afle i se relevă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *