În memoria lui Ion Caramitru – gândurile unui maghiar Gáspárik Attila

     Attila Gasparik, directorul Teatrului Național Târgu-Mureş şi fostul meu rector al Universităţii de Arte Teatrale a scris zilele trecute în “Cartea de Condoleanţe – Ion Caramitru” a UNITER-ului şi pe pagina personală de Facebook câteva gânduri de adio pentru marele dispărut, Ion Caramitru, actor de teatru şi film, regizor şi politician. Mi-a plăcut gestul său şi mesajul său motiv pentru care l-am postat pe site-ul “viselenuautermenlimita.ro”. 
“Pe la mijlocul studenţiei mele, într-o zi de vară, colegul meu Miki Bács m-a luat pe sus şi m-a dus cu el la Bucureşti. A rezolvat cu biletele şi am ajuns pentru prima dată în viaţa mea într-un teatru european numit Bulandra, despre care ştiam multe, dar din auzite. Pe scenă, „Hamlet“, regizat de Tocilescu şi interpretat de Ion Caramitru. Mă simţeam ca răţuşca cea urâtă la finalul povestirii lui Andersen: îmi descoperisem identitatea teatrală. Cu toate că nu prea înţelegeam limba română, m-a fermecat intonaţia actorului care a jucat rolul principal. Rectific: nu a jucat, ci a fost personajul.
Au trecut 35 de ani de atunci şi, la orice întâlnire cu actorul, preşedintele PNŢCD, preşedintele-fondator al UNITER, ministrul, directorul, colegul Ion Caramitru, îl aveam în faţă pe Hamlet. La o carieră atât de vastă a unui actor total e greu să spui lucruri noi, dar totuşi simt că trebuie să adaug ceva. Noi, actorii maghiari din România, nu ne-am simţit artişti de rangul doi. Participăm alături de colegii noştri vorbitori de limbă română la cele mai importante festivaluri teatrale, la acelaşi nivel. Nu cred că mai există transmisiune culturală la care maghiarii să se uite în număr atât de mare precum la Gala Premiilor UNITER. Elementul cel mai important al acestei colaborări profesionale – unde nu ne-am simţit niciodată minoritari, fie că eram din Gheorgheni sau Oradea, din Timişoara sau Cluj – a fost Ion Caramitru. În breasla artiştilor de limbă maghiară din România predomină în aceste zile un sentiment de mare tristeţe, dar totodată şi o mândrie că am avut un asemenea coleg, care discuta pe marginea rezultatelor noastre, care ne-a îndemnat să ne simţim acasă şi să nu ne fie ruşine că trăim şi într-o altă cultură. Da, trebuie să spunem, teatrul maghiar din România are trăsături şi elemente absolut specifice, care provin din două culturi şi din care s-a născut un stil particular. Dragă Ion Caramitru – nu ţi-am spus niciodată Pino –, va fi foarte greu fără tine. Ai fost un punct stabil (şi de stabilitate) în viaţa teatrală, de care ne puteam ancora în orice situaţie. Drum lin spre stele, prieten drag! Restul e tăcere…”

2014 împreună pe scena din Tîrgu Mureș foto: Cristina Gânj

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *