HOLERA ŞI CIUMA NEAGRĂ ÎN ISTORIA REGHINULUI

     Registrul dijmelor papale din anii 1332-1337 menţionează circa 950 de parohii obligate la dijme bisericeşti, inclusiv Reghinul şi localităţiile din jur ce aveau credincioşi catolici-unguri, saşi ori secui. În Transilvania acelor vremi, însă, au fost meţionate 1154 aşezări, la 1330 şi circa 2000 aşezări la 1350. Asta înseamnă că, în peste 1100 aşezări, numai din cele pomenite în documente, nu existau credincioşi catolici şi nici paroh, pentru că acestea erau locuite în întregime de o populaţie ortodoxă. 

În foarte multe aşezări locuite de populaţie catolică trăia şi o populaţie ortodoxă numeroasă, indicând uneori chiar caracterul etnic al satului: magyarfalu-sat unguresc, villa olachalis-sat românesc.

      1347- Nici nu s-a pus bine pe picioare după ultima invazie tătaro-mongolă din 1285, când viaţa cotidiană, evoluţia şi dezvoltarea localităţii au fost iarăşi bulversate, pentru a câta oară în istoria multiseculară, de o nemaiîntâlnită vicisitudine-holera anilor 1347-1349: ,,ciuma neagră” sau „moartea neagră”, care a cauzat ,,mare spaimă şi groaznică moarte…” Cumplita boală cu ,,…dureri abdominale insuportabile, urmate de deshidratarea ţesuturilor şi tulburarea tuturor funcţiilor organismului…”, a secerat zeci de mii de oameni în toată Transilvania. Muribunzii se stingeau în chinuri danteşti; ,,…spuma albă ca orezul de la gura bolnavilor era semnul unui sfârşit inevitabil…”. Nemiloasa boală a fost descrisă deosebit de realist de martori oculari, care spuneau că holericul avea „ochii înfundaţi în orbite şi aproape atrofiaţi, înconjuraţi de un cerc livid şi pe jumătate acoperit de pleoapa superioară. Pupilele care s-au dilatat nu se vor mai contracta scofâlciţi, gura pe jumătate deschisă, buzele lipite de dinţi, limba e mare şi moale, puţin roşiatică acoperită cu un strat gălbui…”.

     În numai doi ani, populaţia Transilvaniei a fost aproape înjumătăţită. ,,…Satele sunt părăsite, oraşele pustiite – cartiere sau oraşe întregi şi-au încetat activitatea, jumătate din gospodării s-au pustiit, deseori jefuite, schimbul de produse a încetat…”.

     Urmările marii epidemii din punct de vedere demografic se pot intui şi din impresiile şi însemnările vremii, care apreciază că ,,…oraşele şi satele au rămas deşarte şi lipsite de locuitori…”: mortalitas magnatas maxima et orrenda- Izvoarele consemnează că mortalitas magna fuit in regno Ungarie, multe civitates  et ville deserte habitatibus vacante. Chiar aşa multe oraşe şi sate au rămas pustii şi habitatul liber de populaţie.

      Reghinul a fost puternic afectat de acest flagel, urmat de o foamete cumplită care a provocat alte epidemii, mai ales că aceasta nu s-a stins complet.  Ciuma, flagel mondial, a continuat să mocnească asemenea jăratecului de sub cenuşă, reizbucnind periodic, când într-un loc, când în altul, fără graniţe.  Reghinul a fost cuprins de holeră aproape periodic, fiind consemnaţi anii „urîtei boli”: 1359-1361, 1369-1376, 1382-1384, 1391-1396, 1400-1430, 1452-1457, 1494-1497, 1494-1497, etc. chiar şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.      Holera, ,,flagelul medieval”, a continuat să facă mii de victime, până la 1818. Semnale ale holerei au fost şi în 1849 în rândul trupelor ruseşti în „trecere” prin Reghin. Mult mai târziu, în 1873, şi în ultima dată în oraş bântuie ,,o mare epidemie de holeră”, urmată de victime.       

    Cele mai grele timpuri au fost la 1719, an de ciumă, precedat de o ,,cumplită secetă”, apoi în 1735 a fost ,,molima la animale”, ca, în 1737, să bântuie iarăşi ciuma, la fel ,,douăzeci de ani mai târziu.”    

     Ciuma din 1737 a făcut în toată Transilvania 41.722 victime. O altă epidemie care a îngrozit lumea a fost „ciuma lui Caragea” *- Vodă Caragea (1812-1818) din 1813, ce a trecut Carpaţii şi a atins şi Reghinul ceva mai târziu.  

Cum epidemiile de ciumă reveneau constant, în medie o dată la zece ani, la finalul secolului al XVII-lea s-a înfiinţat „breasla cioclilor”. Erau bine plătiţi şi aveau ca scop să strângă morţii şi să-i îngroape. Cioclii erau recrutaţi din foştii ciumaţi care scăpaseră de moarte, despre care se spunea că nu se mai atinge boala de ei”.  În jurul fostelor cimitire de ciumaţi din oraş s-au răspândit, de-a lungul secolelor, zeci de mistere neelucidate până azi, motiv pentru care rămâne obsedanta întrebare: unde erau fostele cimitire din Reghinul de altădată ? (n.a.)

 

A reconsemnat Robert MATEI din cartea „REGHIN-DESTIN ŞI ISTORIE” a autor Ioan Costea, apărută în anul 2007 la Editura Petru Maior.  

 

 

   

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.