BLESTEMUL (LELIŢEI CATINCA DIN REGHIN) POVESTIT DE ALEXANDRU CEUŞIANU

     Leliţa Catinca s-a obicinuit cu somnul de dup’ amiază. Picoteală tihnită ce descruntă fruntea sbârcită în mulcomă mântuire de sine. Şade bine bătrâneţii luciul de ceară topită, ce s’aşterne peste faţa destinsă. E ca o oglindă de-apururi netedă al unei ape poticnite; cine-i poate pătrunde ascunzişurile adâncimii ? 

     Leliţa Catinca locuieşte într-o casă sihastră de forfotul lumii. Pe-aci nu trec, decât cetăţenii din partea locului şi puţini inşi se numără aceia, cari să fie dumiriţi de trecutul acestei părăgini.

    Lumea neobicnuită cu strania singurătate, de care se ‘ncunjură Leliţa Catinca a urzit cele mai nefireşti basme în jurul ei şi nimeni, afară de femeia de serviciu, lăptăreasa şi rareori câte un zarzavagiu, nu-i intră pe poartă. 

 Leliţa Catinca nu iese în stradă. Ochii plăpînzi n’o mai ajută şi oasele slăbite abia reuşesc să ţină echilibrul trupului. Chiar şi în curte coboară cu mare anevoie scările.

E învechit lemnul trepţilor de numai pantele de fier îl mai ţine laolaltă şi parmaclâcul e copt, încât la cea mai şubredă atingere s’ ar povârni într’o lature.  Ori fără pic de reazăm, Leliţa Catinca oboseşte rău suind înălţimea; de aceia trebuie să se întâmple excepţional, ca să înfrunte asemenea oboseală.

 Un amănunt vulgar; leliţa Catinca are o pisică Angora. Animal admirabil, cu floaca tufănoasă şi credincios însoţitor al tuturor gesturilor bătrânei. Dacă s’ar putea vorbi de o contopire sufletească între om şi fiinţă necuvântătoare, s’ar putea releva alipirea lor reciprocă drept caz tipic. Din motivul acesta nu poate surprinde deloc faptul, că principala preocupare, toată bucuria şi temerea se resfrâng asupra animalului. O primejdie cât de vagă, poate lua în concepţia leliţei Catinca proporţii deformate. 

 Să-i lipsească mâţa din casă două zile în şir ?  Aceasta nu i s-a mai întâmplat până acuma. A momit-o cineva sau a pierit ? Leliţa Catinca nu şi-a putut înfrâna nerăbdarea şi s’a coborât în curte, îngănând cu vocea ei subţire şi fără putere chemări zadarnice. Pe urmă frământată de o puternică emoţie a suit scara mai grăbită, de cum i-ar fi fost îngăduit şi acum inima-i depăşită de încordare o sufocă. S-a prăvălit în legănar, ca să se odihnească, dar nu poate închide ochii. E ceva în aer, ce o oprimă şi îi taie respiraţia.

 

La geam atârnă aceleaşi perdeluţe cu horbote migălite, ca pe vremuri. Imaculate şi scrobite, parcă nu le-ar fi atins mâna omenească decenii dearândul. Lumina ce cade pieziş şi se deslânează  în vărgi policrome pe duşumea, estompează conturul unui Cupidon încremenit în dantelă, cu arcul sucit şi săgeata strâmbă. Demult nu mai desluşeşte leliţa Catinca imaginea romantică. Poate a şi uitat ce închipuie fina împletitură de fire:, cel mult dacă îşi aduce aminte, că maica le-a legat. Maica vitregă. Aşa fără vrere s’a cugetat la dânsa. Oare mai trăieşte ? Trebuie să fi trecut mulí ani de când n’a mai văzut-o: Ce curios aspect iau întâmplările peste cari a încremenit scoarţa vremii. Îi sună şi acum în auz, vorba de atunci, sfichiuită ca un zbiciu: 

“Acela, Catinco ? “

Maica îşi căscase gura uimită de îndrăzneala destăinuirii şi braţele se ‘nţepeniseră în aer. Un “El” oarecare îi încrucişase cărarea vieţii şi ispitită mereu de maică-sa să-i spună, dacă şi-a legat sufletul de cineva, a vorbit. Greu a fost până să-şi deslege graiul. I l’a descris la început în culori şterse şi şovăielnice; pe urmă a adăugat mai mult decât simţea pentrul dânsul. Voia însă să-şi îmbărbăteze sfiala faţă de bătrână, s’o convingă, că s’a hotărât serios pentru “El”. Să nu mai ostenească taica  (atâta, cu adusul mosafirilor tineri în casă. Taica ăunea un orgoliu straniu în a “o deştepta” niţeluş şi nu trecea zi în care să nu întrebe pânditor, dacă nu cumva unul sau celălalt, iar fi agreabil. Pisălogeala aceasta, de care avea oroare, trebuia odată curmată:

“Da, maică, pe şi pe nimeni altul în lume”.

Taica era un umil lefegiu în slujba statului şi ocupaţiile nu-l ertau să petreacă prea mult pe acasă. Se  ‘ntorcea târziu, fie că vre-o daraveră de serviciu îl reţinea (ce-a ce se ‘ntâmplă mai rar), fie că se  ndura un prieten să-l cheme la o băuturică. Roşcovan la faţă, buzele îi erau poleite de abureală şi ochii ascuţiţi, mereu umezi. Cum deschidea uşa, se lovea cu palma-n şold şi izbucnea într-un iureş vesel: “Ce mai faci, babo?” 

Maica tăcu. Atunci când se vestea vijelie, maica totdeauna tăcea. Pentru firea vorbăreaţă şi deschisă a taichii, era o pleasnă, pleasnăsub care se cabra scuturându-şi coama surie. Catinca se zguli alături de perete, căutând eşirea:  

“Unde, Catinco?”

 “Las ‘o!” – se răsti maica aspru şi taica se feri, aproape fără voie, îngăduindu-i trecerea. Uşa se trânti, izbită de mâna înfrigurată a Catincei şi în urma ei se ‘nstăpâni spasmul unei încordări nefireşti. 

 “Ce-i?” – Silaba se rupse colţoasă de pe buzele taichii.

    Şoapta tânguielnică a femeii nu se putea lămurit distinge, spusele ei însă erau sincopate de scrăşnetul dinţilor. Un scrâşnet pătrunzător, ce scrijelea măruntaele. Maica îşi satisfăcea cine ştie ce poftă sălbatecă de potrivnicie. 

Nici odată n’a simţit Catinca mai profund, prăpastia sufletească ce-o despărţea de maica vitregă. De copilă mică, i-a simţit pisma răutăcioasă, dar n-a ştiut să şi-o esplice. Gingăşiile maichii fuseseră pururea flori de ghiaţă pe luciul sufletului. Căldura vorbelor ei, n’au putut să-i cucerească nici odată inima. Cine ştie. Poate n’a fost într’atâta vina femeii, că nu ştia să se poarte ca o mamă. Rar femeile lipsite de binecuvântarea rodului trupesc, care să-şi ştie înfrăţi simţirea faţă de un copil străin. Taica în schimb, era cu totul alt om, – dar de taica îi era teamă. Asprimea lui nu cunoştea frânele milei. 

“Te voiu domestici euîntamplat nimic , de nebuniile tale”. 

   Parcă s’ar fi sfărâmat pietri sub vorbele lui gâfâite. Sub zmucirea lui brutală,Catinca lunecă moale, ca o cârpă, izbindu-şi capul în nesimţire de pământ. 

 A doua zi bătrânii plecară la drum, ducând cu sine şi pe Catinca, – să vadă lumea mare. Călătorie lungă, plictisitoare, cu popasuri fără ţintă, dintr-un oraş în celălalt. Tustrei afişau pe faţă o nepăsare voită, parcă nu s’ar  fi întâmplat nimic între dânşii. Cutreerau înfriguraţi şi grăbiţi pieţele publice, parcurile şi muzeele în căutarea tuturor frumuseţilor localului, ca pe urmă nesatisfăcuţi, s’o iee razna mai departe. Mereu mai departe. Până unde ? 

 Într-un târziu s’au re’ntors, fără ca terapeutica depărtării să fi contribuit la altceva, decât să salveze aparenţele. Dintr’o fiinţă espansivă, zglobie şi vijelioasă , Catinca devenise tăcută, resemnată, şi suspect de liniştită. Scrisese într’o doară unei prietene (singura prietenă de care se legase) căutând să-şi descarce greutatea înfricoşată a inimii, dar răspunsul acesteia  n’o ajunsese. Vârtejul drumului o purtase în altă parte, lăsându-o cu sufletul pustiit de desnădejde. 

“S’a vindecat ?” – Se ‘ntreabă bătrânii, în ei, tulburaţi de nesiguranţa diagnozei…

“Nu l’a pomenit, nici măcar o singură dată”, – îngână bătrâna pornită pe gânduri. t 

Bătrânul o privi aiurit de temere. Zilele de zbucium prin care trecuse îşi brăzdaseră urme în frunte. Grija de părinte, care se caţără de ultimul pai: 

   “Numai de n ‘ar fi totul de geaba”.  

Dar de geaba fuseseră făcute toate. Catinca îşi urzise planurile ei cu îndărătnicia ce n’o cunoaşte decât imboldul răzbunării. Poate tortura ei sufletească, n’ar fi fost atât de pustiitoare, dacă potrivnicia părinţilor s’ar fi manifestat sub forme mai potolite. Aşa însă neştiind nici una dintre părţi să se apropie de cealaltă prăpastia se căsca inabordabilă. Biete suflete purtate de răsmeriţa unor prejudecăţi, ce nu le putea birui. 

    A strâns cu scârbă sub pleaoape mişcările îngrijurate ale bătrânilor -” am să le-o arăt. Mi-am mărturisit inima, fiindcă eram cinstită şi s‘au hainit cu mine. Să nu le fie de de-ochii…”

Şi plan după plan, cum îl urzea, îi se părea inoperant, faţă cu năvalnica ei pornire de-a sigila odată pentru totdeauna viitorul.

De una era sigură. Trebuia să iasă noapte din casă, să se lase surprinsă c’a plecat şi pe drept sau nedrept să joace pe decăzuta. 

 Nici nu se dovedi planul atât de dificil de executat, pe cât de temera i se păruse la început. Ocrotită de zăbranicul nopţii, îşi lunecase trupul  prin geam  – căzând uşoară în vârf  de degete şi o luase razna prin uliţele mohorâte de umbră şi tăcere. Era atât de nelogic tot ce făcea, încât aştepta la fiecare cotitură s’o ajungă fatalitatea unei puteri pedepsitoare din urmă şi întreg sufletul îi vibra de teama necunoscutului. Totuşi nimic…nimic decât irealul ecou al paşilor ei pe caldarâm şi dintr’odată se simţi pătrunsă de convingerea, că nu mai poate s’o oprească nimeni, dela ceea ce-şi propusese. 

  Într-un târguşor învechit de secolele mizeriei, toate casele-s la fel. Ziduri igrasioase, curţi adânci ca nişte peşteri căscate, geamuri oblonite.Catinca se uimi de propria-i cutezanţă, când apasă clanţa porţii, unde ştia că locuieşte  “El”. Intrarea era deschisă. Timbrul clopoţelului ruginit de la poartă, răbufnind strident, o înspăimântă.De undeva din fundul curţii, zbughi pe dâra de lumină al unei uşi întredeschise un cap de servitoare:

   “Cine-i ?”

 O sfială bolnavă i se înţepeni în gâtlej cu acreala unei aguride. N‘avut putere să răspundă. Îşi purta mâinile de-alungul păretelui pipăind drumul înainte cu îndărătnicia înfiptă în creer: dacă a pornit odată îşi va duce propusul la desăvârşire. 

   “Cine-i ?” – răzbi din nou glasul tremurător al servitoarei, lovindu-se de zidurile întunecoase ale casei, ca bocetul unei păsări de noapte. 

“Îl caut …” – îndrăzni Catinca să îngâne eşind în bătaia zaristei. 

  Servitoarea îşi zbârci pleoapele şi cu o mână îşi potrivi năframa, roasă de leşie şi macabru luminată de gazorniţa plăpâindă din culină. Colţurile buzei se răsfrânseră batjocoritor :

 “Mai are pe una la dânsul”. 

Catinca n’o auzi. Aproape instinctiv înţelesese, că odaia unde trebuia să-l afle era mai înspre fund şi se îndrepta brusc într’acolo. Se simţea prigonită de privirile iscoditoare ale servitoarei şi dacă ar fi fost cu putinţă să se înapoieze, ar fi luat-o razna de groază şi umilinţă. Dinţii îi clănţăniră, când bătu în canatul uşii.  

Un şuet de panică răzbi din lăunrul odăii:

  “Ce-i ? ” 

  “Deschide repede …”  vocea se pierdu într-un icnet, ca şi când ar fi vrut să mai spună ceva. Din lăuntru porni zgomotul surd de mobilă buduşită din loc, apoi se aprinse un svarc de lumină şi uşa se crăpă pe jumătate: 

  “Ce-i ?” . Un obraz tumefiat de somn, se prosternu în căutarea oaspelui neaşteptat.  

  “Iartă-mă că-ţi tulbur liniştea…”. Timbrul glasului sufocat de emoţie, era de nerecunoscut. 

 “Tu eşti, Catinco… ? – se uimi bărbatul neîncrezător.” 

“Eu…  Te miri ? – şi ca să-şi dea aparenţă de curaj actului ei de sbuciumată desnădejde, împinse uşa să treacă pragul. Un ţipet ascuţit de femeie i se poticni împotrivă. În lumina bolnavă, ce mărea umbrele de măsurat, se zgâia însălbătăcită de ruşine, – prietena ei. Singura care îi cunoştea taina şi zbuciumul mai deaproape.

“Să nu mă trădezi, Catinco!” 

Mâinile se ‘ncleştară de cămaşa boţită la piept şi părul vâlvoi sincopa lugubru plânsul isteric. 

Să nu o trădeze ? Dar mai ştia Catinca ce se ‘ntâmplă cu dânsa ? O ciudă neţărmuită i-a intrat în vine. Prăbuşire în nimicnicie. ! scârbă şi desgust. Faţa devenise lividă cenuşie. A fugit sau încă tot fuge pe ascuţişul străzii pietruite ? Se  ‘mpiedică în muchiile colţuroase ale bolovanilor. Haina îi este sfâşiată. Sigur a căzut pe undeva în alergarea besmetică. Atât e de năucită de furtuna ce cloclotea înlăuntrul ei, încât intrând, nu recunoaşte pe maica, eşită la scară s’o întâmpine. O dă în lături şi năvăleşte mai departe înspre odaia ei. O durere sfâşietoare roade măruntaiele. Suferinţa ei depăşeşte în intensitate tot ce a simţit vreodată. Cum a intrat în camera ei, s’asvârle dealungul patului gemând şi muşcă ‘n perne parc ‘ar fi vrând să sfârtice făşii de pânză; nu poate stoarce însă nici măcar o lacrimă din ochi. 

  De multe ori s-a întrebat ea pe ea de ce n’a putut plânge ?

De ce vuia sângele atât de nesuferit în tâmple, întunecându-i vederea ? Taică ! De ce n ‘ a venit taica s ‘o toropească în picioare, s’o omoare în bătaie? S ‘ ar fi simţit uşurată.

Cât de vechi sunt întâmplările şi totuşi parcă viziunea trecutului are prospeţimea realităţii. – Un zgomot surd se aude de-alături din culină, parc’ar fi căzut ceva dela o înălţime oarecare. Leliţa Catinca tresare şi clipeşte obosită din ochi. Mâţa. S-a strecurat cu încovoieri feline pe uşa întredeschisă şi coada zbiciuie prin aer. Frumos animal. Pe unde a putut pătrunde în casă şi unde a hoinărit toată vremea din urmă ? Leliţa Catinca îşi aminteşte ca prin vis, că a lăsat ferestruia din culină zi şi noapte deschisă, să-i poată reveni pisica la vatră. Ar trebui acum să se scoale să-i dea ceva de mâncare. Îşi simte însă capul lânced şi nu se ridică; prea au copleşit-o amintirile.

  Bietul taică n ‘ a putut supravieţui lovitura; s-a prăbuşit ca un lemn fulgerat de năpraznă. Pentru conştiinţa lui de om simplu, dar cinstit se ferecaseră toate porţile sufletului faţă de “nelegiuita”. Prea i se năruiseră dintr ‘ odată nădejdiile într-un apus senin al vieţii. Cu faţa înlemnită pe jumătate, ochiul holbat şi buzele învineţite, bâlbâia mereu aceiaşi rugăminte sacadată şi aproape neînţeleasă:

“S’ o blestemi …că eu nu mai sunt în stare s’o fac. 

şi când a murit, maica a blestemat-o. Un blestem icnit cu pumnul împlântat spre icoana sfântă, deasupra mortului. 

 “Să-ţi fie ursita la fel … să mori doborâtă de fiinţa ce-ţi va fi mai dragă…”

   Ce teribilă femeie a fost maica, de a ştiut să-i lege în aşa chip ursita. Vorbele ei s’au înfipt  cu ascuţime în minte, tulburându-i judecata… şi a început să râdă. De ce a râs  – şi cum s ‘a pomenit pe urmă atât de singură, prigonită mereu de gândul blestemului – nu mai ştie.

Maica s-a dus …ea a rămas singură în casă. Anii au obicinuit-o cu pustiul …cu umbrele călătoare dealungul nopţii…cu tăcerea sepulcrală, în care nu se clintea nici un sunet. 

 Într-o dimineaţă s-a pomenit că se tânguie la uşa odăii un plod de mâţă. Cum s’a fi rătăcit până la dânsa, D-zeu ştie. S’a lăsat cucerită de milă şi i-a dat drumul în casă; de atunci nici nu s’au mai despărţit. Mâţa s-a deprins să-i urmărească toate mişcările, să se gudure lingarnică şi să se lase alintată de mâna uscăţivă a leliţei Catinca.

De astă dată însă mâţa nu e în ogaşele ei. În ochii crestaţi şi rotunzi, joacă reflexe de ristic şi ghiarele se congestionează ritmic, zgârind aschii din podele. Miornăiala s’aude ca un scrâşnet de firez şi deasupra botului supurează o rană puchinoasă.

Leliţa Catinca doarme răsturnată în legănar. Capul e căzut într-o parte şi în mersul răsuflării liniştite cartilagina osoasă de la gâtlej se ridică şi dilată. Mişcarea se estompează atât de pregnant printre cutele zbârciturilor, încât atrag atenţia animalului. Luminile Angorei se înfig avide în direcţia bătrânei şi spatele se arcuieşte, recurbându-se ca un hanger turcesc. E o înfioarea de o intensă încordare ce străfulgeră trupul felinei, în timp ce capul însoţeşte de câteva ori cadenţa gâtlejului. Animalul e flămând şi tentaţia e irezistibilă.

  Dintr-o dată trupul săgetează vertiginos înainte, labele se pleznesc violent de formele descărnate ale umărului şi dinţii se  ‘nfig  vorace în văscul gâtlejului. 

O tresărire reflexă din somn. Leliţa Catinca loveşte cu braţele inerte în aer, fără să se poată scăpa de spasmul sufocării. Sub impulsul durerii pleoapele se deschid teribil, parcă ar eşi ochii din orbite ; apoi zbuciumul lâncezeşte, îmboldurile trupului devin din ce în ce mai obosite, până ce se domolesc într-un lung vaer de supremă abandonare.

  Mâţa şi-a descleştat dinţii de firez şi începe să roadă lacom. 

E un tablou sinistru … care ar purta felurite etichete, fie – foamea ca cea mai bestială dintre instincte …fie blestemul, care pregăteşte căile fatalităţii.  

A consemnat Alexandru Ceuşianu 

(Preluare text din Revista “Societatea de Mâine” din Cluj)

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *