Visele Nu Au Termen Limita
publicitate
Special
Harry Ross, omul care a supravietuit in ,,Fabrica Morţii,, a fost închis în Ghetoul din Reghin

              Mulţi au auzit de celebrul scriitor evreu, Harry Ross, alias Enric Roskovits, un fost deportat la ,,Fabrica Morţii” care a scris volumul ”Auschwitz, ţara morţii: eu nu pot să uit şi nu pot…

 

 

Harry Ross          Mulţi au auzit de celebrul scriitor evreu, Harry Ross, alias Enric Roskovits, un fost deportat la ,,Fabrica Morţii” care a scris volumul ”Auschwitz, ţara morţii: eu nu pot să uit şi nu pot să iert”. Dar puţini ştiu că autorul cărţii a fost închis în urmă cu 72 de ani în ghetoul din Reghin, din vechea fabrică dezafectată a Fabricii de Cărămidă. În ziua
de 4 iunie a anului 1944, din gara Reghin au fost deportaţi 3.149 de evrei de către Jandarmeria hortystă şi predaţi autorităţilor naziste. Harry a fost unul dintre ei, avea 15 ani şi a călătorit şase zile cu trenul groazei, până la Auschwitz, fără să aibă un gram de hrană sau apă. ”Eu am fost acolo. Candidat, ca şi alţii, la gazare. M-a salvat o întâmplare. Însă milioane n-au scăpat. Eu am văzut cuptoarele, Şi coşurile lor fumegânde, Eu am simţit mirosul trupurilor arzând”, scria Harry într-o poezie. Milioane de cranii stau mărturie genocidului săvarşit, cu sânge rece, de marii criminali nazişti, care rămâne o rană deschisă a secolului XX. Mama i-a fost gazată, familia decimată şi a a fost martorul unor orori de neimaginat, însă a supravieţuit datorită unui miracol şi poate că nu s-ar fi aflat niciodată povestea vieţii lui Harry dacă nu s-ar fi decis să-şi povestească amintirile şi sentimentele asupra Holocaustului. Dacă victoriile sufletului ar putea fă măsurate şi renumerate aşa cum se întâmplă cu izbânzile profesionale, sunt convins că Harry Ross nu ar mai fi cunoscut înainte de toate ca un mare scriitor ci ar câştiga toate maratoanele încercărilor nedrepte ale vieţii, cursele de obstacole ale destinului şi sprinturile după linişte.Viaţa lui este o rană deschisă provocată de cel mai îngrozitor holocaust pe care l-a trăit pe propria piele, în compraţie cu generaţia noastră care l-a cunoscut doar din cărţi şi din filme şi ţine să atragă atenţia opiniei publice asupra consecinţelor grave ale deciziei de a extermina un popor nevinovat, precum şi a preveni un nou Holocaust.


Deportarea de la Reghin prima staţie spre infern


S-a născut în 13 mai 1929 la Topliţa sub numele de Enric în familia lui Zoltan  şi Eugenia Roskovits. Tatăl său era un comerciant de lemne şi la mijlocul anilor 30 familia s-a mutat în comuna Răstoliţa pe Valea Mureşului pentru a avea front de lucru şi materie primă. Acolo a absolvit primele 5 clase la o şcoală românească însă nu a reuşit să prindă rădăcini pentru că din cauza efectelor recesiunii economice tatăl său a falimentat firma. A căutat de lucru în toată zona şi până la urmă s-a angajat în judeţul Harghita, la o Fabrică de Cherestea din Ditrău unde s-a mutat toată familia pentru o viaţă mai bună.După Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, nord-vestul Transilvaniei a trecut sub jurisdicţia Ungariei. Printre localităţile ocupate s-a numărat şi Ditrău unde după intrarea trupelor de ocupaţie maghiară, tatăl său a fost arestat şi i s-a dat ordin să treacă graniţa în România. Acesta s-a opus şi drept consecinţă în 1942 a fost selectat într-un detaşament de muncă împreună cu alţi evrei, şi duşi în Ucraina, la săpatul tranşeelor. La scurt timp, tatăl său s-a îmbolnăvit de tifos exantematic şi a murit în chinuri groaznice în Bonderovka. A fost înmormântat într-o groapă comună.

În anul 1944, într-o dimineaţă de mai, Harry şi cu mama sa au fost ridicaţi de jandarmi cu pene de cocoş şi deportaţi cu o căruţă până la Reghin într-un ghetto-ul din oraş. Avea 15 ani şi personal îşi aminteşte în ce priveşte ghettoul, „că a fost o atmosferă relativ paşnică. Nu-mi amintesc de violențe sau aşa ceva. Însă la plecare, am fost însă păcăliţi urât. Ne-am aliniat pentru a pleca pe jos la gară. Fiecare îşi luase boceaua cu sine. Un jandarm ne-a spus că nu are rost să ne cărăm cu bagaje. Să le aşezăm lângă poartă şi va veni o căruţă să ni le aducă la gară. Noi am plecat şi bagajele au rămas în Reghin pe vecie” rememorează supravieţuitorul.

Timp de şase ziile cât a durat călătoria până la Auschwitz-Birkenau în vagoane de vite, nu a avut nici mâncare, nici apă, nici acces la vreo toaletă. „Reghin mi-a rămas în memorie ca o primă staţie spre infernul către care ne îndreptam” îşi aminteşte scriitoriul. Acesta continuă „Într-o dimineaţă de iulie am ajuns la Bierkenau, dar  bineţeles că nu am avut habar unde am fost debarcaţi. Niciun evreu nu a ştiut unde suntem.

Ne-au aranjat în două coloane, a venit dr. Josef Mengele care ne-a triat, iar eu fiind îmbrăcat cu o haină de a tatălui meu, păream mai matur şi mai robust. În loc să mă trimită direct la cuptoare, m-a selectat pentru coloana de evrei care urma să meargă la muncă”. Deşi constituţia nu-l recomanda pentru o muncă fizică, întrucât era palid şi slab. „Singura modalitate de a te evapora era să te lipeşti de gardul de sârmă ghimpată prin care trecea un curent de înaltă tensiune. Într-o secundă, te aflai în braţele morţii. Am văzut şi asemenea scene cutremurătoare“, îşi continuă povestea Harry Ross. Mama din păcate a ajuns la cuptoarele crematoriului fiindcă era o femeie în vârstă şi bolnavă iar eu în Baraca 18 a Lagărului, unde toţi cei 800 de copii deţinuţi au fost dezbrăcaţi în pielea goală, au fost raşi şi daţi cu albastru de metil.

Acolo a primit şi un număr 108767, care i-a rămas tatuat pe braţ. Dormea pe ciment şi mânca odată pe zi. Lagărul i-a furat copilăria şi speranţele, i-a furat forţa braţelor şi din om liber l-a făcut prizonier. „Eram încolonaţi în faţa porţii să ieşim la schimbul de noapte. Mergeam pe un şantier uriaş în nişte haine foarte subţiri pe un ger năprasnic, în oraşul Landsberg din  Germania unde se construia un aeroport subteran. Acolo milioane de tone de ciment trebuiau transportate la betonierele care rulau încontinuu. Asta era munca noastră. Îţi punea un sac de 50 de kg şi trebuia să urci două etaje, să ajungi la acele maşini uriaşe de fabricare a betonului. Era aproape imposibil la condiţia noastră fizică să putem executa acele ordine, astfel că majoritatea se prăbuşeau la pământ, iar dacă cădeai venea zbirul cu biciul şi te bătea sau te împuşca. Erau nişte scene halucinante pe care nu le pot descrie în cuvinte” îşi aminteşte fostul deţinut. A scăpat cu viaţă datorită faptului că de câteva ori a leşinat înainte de a ieşi pe poarta lagărului şi astfel a ajuns la „Revir” care însemna un soi de policlinică, unde era pus pe o masă şi bătut, însă Enric a suportat bătăile în detrimentul muncii. Odată când a scăpat fără bătaie şi fără muncă a fost cea mai mare sărbătoare de la Auschwitz.


Printre evreii cei care se mai puteau mişca, au apărut consumatorii de carne din cadavre


O perioadă scurtă evreul a lucrat la curăţat de cartofi, loc în care a câştigat timp, care l-a întărit fizic „A fost o perioadă foarte bună, că am putut să furăm nişte coji cde cartofi pe care le ascundeam în pantaloni. Am mâncat şi rădăcini şi am mai supravieţuit o perioadă”, îşi aminteşte fostul deţinut. Nu a trecut mult timp însă şi şi s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, exact boala de care murise tatăl său. Bolnav fiind, a fost repartizat în altă zonă, unde zăceau în barăci reci şi umede sute de bolnavi. Oamenii mureau peste noapte, din cauza bolilor şi a foamei.„În fiecare dimineaţă, un comando special pătrundea în baracă şi evacua cadavrele. Era o scenă de coşmar, însoţită de mirosuri de oameni descompuşi. Nu înţeleg cum am suportat aşa ceva“, spune Harry. „Printre cei care se puteau mişca, au apărut consumatorii de carne din cadavre. Pur şi simplu se muşca dintr-un şold sau dintr-o mână, trecând peste greaţa care însoţea această ceremonie“, rememorează supravieţuitorul. Când au descoperit naziştii i-au scos pe evrei la apel în curtea lagărului şi le-au comunicat tranşant „Azi noapte câţiva deţinuţi au mâncat din carnea cadavrelor, noi nu putem accepta aşa ceva” ne-a spus şeful lagărului. Kapo-ul care răspundea de acea baracă a fost pedepsit cu 25 de lovituri la fund, iar noi am fost avertizaţi că vom fi împuşcaţi dacă se va mai întâmpla. Lecţia însă nu a folosit la nimic. Nu a trecut mult şi alte cadavre au fost mutilate şi a doua şi a treia noapte. ,,Era foamea atât de mare încât oamenii nu mai erau raţionali, deveniseră animale” explică fostul deţinut.  Actele de canibalism au continuat, până în ziua eliberării, care a venit în luna aprilie 1945: „Nu voi uita niciodată acea zi. Eram în lagărul de lângă oraşul nemţesc Landsberg,  când trupele americane au reuşit să ajungă la noi şi să ne elibereze“.


Harry Ross este de părere că „uciderea a şase milioane de oameni este cea mai mare crimă comisă în istorie împotriva unui popor lipsit de mijloace de apărare…”


Când a fost eliberat de la Auschwitz, (cel mai eficient şi sinistru  instrument criminal al Soluţiei Finale din doctrina lui Hitler), Harry avea 30 de kg, trecuse printr-un tifos exantematic, boală pe care a învins-o fără tratament şi fără hrană  A eliberat mai mult „mort decât viu”, era o legumă, care în ciuda faptului că nici măcar nu putea să stea în picioare, mărturiseşte că în lagăr şi-a găsit credinţa în Dumnezeu şi, tot acolo, a învăţat să preţuiască viaţa. A stat trei luni de zile într-un spital de recuperare din Germania până ce a putut călca din nou pe proprile sale tălpi. Apoi s-a întors în România unde nu a mai găsit pe nimeni. Acasă autorităţiile nu au ridicat în cinstea eroismului său un „Arc de Triumf”, ba mai mult a trebuit să îşi înceapă viaţa de la zero. Rămăsese orfan de ambii părinţi şi singura lui alinare a rămas unchiul său  David Nussbacher, originar din Baia-Mare cu care fusese închis la Auschwitz. Acesta de profesie bijutier-ceasornicar, după ce s-a întors acasă şi-a găsit o parte din averea îngropată şi-a redeschis magazinul şi l-a „înfiiat” pe Harry. La învăţat tainele meseriei de ceasornicar şi i-a oferit un cămin. Dar odată ajuns în România, Harry nu a vrut să povestească nimănui prin ce a trecut. A ţinut toată durerea în el, pentru că a fost un capitol atât de negru din viaţa lui, de care nici măcar odată nu a mai vrut să audă. Apoi  a devenit ziarist şi a scris foarte mult la săptămânalul „Viaţa Sindicală” din Bucureşti. A scris mii de rânduri pentru ziarele vremii şi a coordonat activitatea culturală din regiunea Banatului. A fost secretar literar, iar în 1976 a emigrat în Israel, unde a devenit din nou ceasornicar, iar mai târziu un scriitor de success necenzurat.

Harry Ross este de părere că „uciderea a şase milioane de oameni este cea mai mare crimă comisă în istorie împotriva unui popor lipsit de mijloace de apărare. Aceasta nu se poate ascunde sau uita. Cu tot respectul pentru sensibilitatea unora sau altora, trebuie să povestim în fiecare zi şi cu orice ocazie despre sistemul de ucidere în masă a deţinuţilor de la Auschwitz şi din alte lagăre. A tăcea înseamnă a aproba, a  trtata cu indiferenţă, a ierta. Nu se poate, stimaţi cititori, nici să aprobăm, nici să înţelegem şi cu atît mai puţin să iertăm. Am fost victimele unui masacru cumplit. Istoria trecută, prezentă sau viitoare trebuie să ia act şi să spună răspicat celor de acum şi celor ce vin după noi, că Holocaustul este o pată de ruşine pe obrazul unui veac, care se declara civilizat,  şi ea nu va putea fi spălată niciodată, în ciuda trecerii timpului sau a negaţioniştilor, care răsar din tenebre, luînd apărarea unor criminali de cea mai joasă speţă.

*(M.R.M.)

About the author

Related Posts

Leave a comment