Visele Nu Au Termen Limita
publicitate
Special
Când l-a întâlnit aviatorul Aurel Vlaicu pe fizicianul Augustin Maior ? O fotografie antologică care dovedește prietenia dintre două genii: una în domeniul aviației iar cea de a doua în domeniul comunicaților și electornicii!

Fotografia, conform jurnalistului Mihai Matei datează din anul 1908, când aviatorul Aurel Valaicu și fizicianul Augustin Maior au participat la prima Conferință Internațională a Inginerilor PTT de la Budapesta, care a deschis o nouă eră în istoria sistemelor de telecomunicații…

Fotografia, conform jurnalistului Mihai Matei datează din anul 1908, când aviatorul Aurel Valaicu și fizicianul Augustin Maior au participat la prima Conferință Internațională a Inginerilor PTT de la Budapesta, care a deschis o nouă eră în istoria sistemelor de telecomunicații cu curenți purtători.


Aurel Vlaicu 2019

Probabil este și singura dovadă fotografică care ne arată, că cei doi savanți au stat la aceiași masă, la o bere și au schimbat opinii legate de datoria omului de știință, fiindcă amândoi au luptat până la capăt pentru ideiile lor, afirmându-și personalitatea, aducându-și contribuția la recunoașterea spiritului inventiv, a capacității creatoare a poporului din care au făcut parte.

Puțini știu că, între cei doi inventatori și ingineri, există o serie de asemănări, în ciuda diferențelor de preocupări. Cele două genii ale științei românești, au fost o scurtă perioadă și prieteni, fiindcă aviatorul s-a stins din viață în plin elan creator, la vârsta de doar 31 de ani, în timp de fizicianul a trăit o viață plină de realizări și contribuții pe tărâmul telefoniei multiple, până la vârsta de 81 de ani. 

 

       S-au născut în același an, s-au cunoscut în timpul studenției în Ungaria, pe vremea imperiului Austro Ungar. Amândoi au fost studenți în cadrul Facultății de Mecanică, a Istitutului Politehnic, la distanță de doi ani, unde au avut printre profesori doi mari savanți: József Kürschák și Gusztáv Rados. József Kürschák a fost membru al Academiei Maghiare, care a rămas celebru pentru lucrarea sa, privind trigonometria, și pentru crearea sa a teoriei evaluărilor. Acesta a dovedit, că fiecare domeniu evaluat poate fi încorporat într-un câmp complet evaluat, care este închis algebric. Gusztáv Rados a fost matematician maghiar, specializat în teoria numărului, algebra liniară, algebra și geometria diferențială, care în anul  1936 a fost distins cu Marele Premiu al Academiei de Științe din Ungaria.  

        S-au reîntâlnit la Budapesta, în anul 1908, la ,,Prima Conferință Internațională a Inginerilor PTT”, unde s-au prezentat 49 de delegați din 13 țări, dornici să discute probleme de specialitate. La aceea dată, Aurel Vlaicu era inginer angajat în cadrul fabricii de automobile Oppel din Rüsselsheim, în timp ce Augustin era angajat în cadrul laboratorului de electricitate al Stației experimentale a Poștei din Budapesta.

Nu știm dacă s-au mai reîntâlnit vreodată, însă cert este că, amândoi oameni de știință au rămas în conștința colectivă a românilor și după moartea lor în semn de recunoaște a activităților lor mai multe instituții din România au ajuns să le poarte cu mândrie numele. Numele aviatorului este purtat azi de Colegiul Național ”Aurel Vlaicu” din București, Colegiul Național ”Aurel Vlaicu” din Orăștie și Liceul Tehnologic  ”Aurel Vlaicu” din Cluj.

Numele fizicianului este purtat azi de Colegiul Tehnic de Comunicatii “Augustin Maior” Cluj-Napoca, Gimnaziul Augustin Maior din Reghin, și de „Amfiteatrul Augustin Maior” din cadrul Facultății de Fizică din Cluj.  Totodată, amândoi au fost desemnați post-mortem membrii ai Academiei Române, în anul 1948 Aurel Vlaicu și în anul 1992 Augustin Maior.

 


                     Aurel Vlaicu sau omul care a sfidat gravitația 


AurelVlaicuMarele aviator Aurel Vlaicu supranumit și ,,Omul care a sfidat gravitația” s-a născut în Binținți, lângă Orăștie, în județul Hunedoara la 19 noiembrie 1882.

A absolvit clasele primare în satul natal apoi în 1890 a ajuns la şcoala elementară ungurească din Orăştie. Acolo a urmat şase clase la Colegiul Reformat Kun din Orăştie. Nu făcea parte din cei mai silitori iar carnetul lui conţinea note variate. Lucrările îi erau mediocre sau submediocre, iar răspunsurile lui erau la cele mai multe materii abia mulţumitoare. Având un temperament coleric se apucă să ia la bataie un evreu, coleg de liceu. După acest eveniment profesorii colegiului Kun i-au recomanat tatălui său să-l mute la alt liceu. A continuat clasele a 7-a şi a 8-a la Liceul de Stat din Sibiu (1901) unde şi-a și luat Bacalaureatul (1902).

 

După obţinerea diplomei de bacalaureat urmează două trimestre la Facultatea de Mecanică a Şcolii Politehnice din Budapesta (1902). În 1903-1904 face armata la Pola, port la Marea Adriatică, ca voluntar la marină. Se transferă la Ludwig-Maximilians-Universität München obţinându-şi diploma de inginer. În timpul şederii la München proiectează primul aparat de zbor cu aripi batante, acţionat de arcuri; a abandonat acest proiect convins fiind că viitorul îl reprezintă aeroplanele acţionate de motoare. După ce obţine diploma de inginer se re]ntoarce la Pola pentru a-şi termina stagiul militar. A fost angajat o scurtă perioadă ca inginer la Fabrica de Automobile OPEL din Rüsselheim Germania, dar revine în satul natal unde cu fratele său Ion realizează un planor (1909) cu care efectuează zboruri la Binţinţi.

Îndemnat de prietenul şi colegul său de şcoală, Octavian Goga, vine apoi la Bucureşti unde face demonstraţii cu avionul său, în faţa lui Spiru Haret şi a altor personalităţi ale vremii. Încurajat şi sprijinit, construieşte la atelierele de la Arsenalul Armatei avionul “Vlaicu I” – primul “avion naţional”, un aparat realizat de un român pe pământul României. Cu “Vlaicu I” va zbura prima dată la 17 iunie 1910 deasupra Câmpului Cotroceni. Înregistrează brevetul nr. 2258 pentru ”Maşina de zburat cu un corp în formă de săgeată”. Cu acest aparat a participat la manevrele militare de toamnă şi a reuşit să ducă un mesaj cifrat (ordin de luptă) de la Slatina la Piatra Olt (27 septembrie 1910), situând prin aceasta România pe locul al doilea în lume (după Franţa) în utilizarea avionului cu destinaţie militară, avionul Vlaicu I (model 1910) fiind primul avion militar din dotarea armatei române. Vlaicu a introdus pentru prima dată inelul protector în jurul motorului, cunoscut sub numele de inel NACA. A perfecţionat aripa cu profil variabil (concepută de Vuia), a introdus un reductor între motor şi elice, a utilizat două elice coaxiale contrarotative, a introdus direcţia dublă, trenul de aterizare pe roţi independente şi frâna pe roţi.

 

În 1911 construieşte un al doilea avion – “Vlaicu II” cu care efectuează turnee în mai multe oraşe din ţară. Pe Câmpia Libertăţii de la Blaj – la sărbătorirea a 50 de ani de la înfiinţarea societății Astra – în faţa a aproape 30.000 de participanţi, a zburat cu noul său avion. Continuă turneul de zbor: Cernăuţi (în două rânduri), Viena – Aspern, Arad, Vârşeţ, Lugoj, Haţeg, Orăştie, Alba – Iulia, Sălişte, Dumbrăveni, Târgu – Mureş, Sibiu. La Braşov (cu decolare din faţa Liceului Andrei Şaguna) a executat zboruri acrobatice atingând plafonul de 1000 metri şi viteza de 90 km/oră. La mitingul aviatic de la Aspern (23 – 29 iunie 1912), lângă Viena a obţinut cinci premii însumând 7500 coroane austro-ungare. Au urmat un premiu I în proba de precizie pentru aruncarea la ţintă şi 4 premii II, dintre care unul pentru aterizarea la punct fix iar altul la proba de viraj, înainte de Roland Garros, fiind socotit al doilea pilot ca măiestrie după celebrul Roland Garros.

 

La 13 septembrie 1913 folosind “Vlaicu II” – cu intenţia de a participa la serbările ASTREI de la Orăştie – a decis să încerce trecerea Carpaţilor. A decolat de lângă Bucureşti, aterizează pentru alimentare la Ploieşti, însă avionul se prăbuşeste la Băneşti, lângă Câmpina, probabil datorită unui atac de inimă al inventatorului. A fost înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. În anul următor prietenii săi Magnani şi Silişteanu finalizează construcţia avionului Vlaicu III, şi cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte.


Augustin Maior un simbol al Reghinului și al României 


augustin-majorAugustin Maior supranumit și ,,Părintele telefoniei multiple” s-a născut în Reghinul Săsesc, în județul Mureș Turda la 21 august 1882.

A urmat primii ani de educație școlară la Reghin, în limba germană: grădinița, școala primară și secundară, Liceul Evanghelic German. Apoi a frecventat cursurile Liceului Piarist din Târgu Mureș și ale Liceului Catolic din Budapesta, demonstrând, pe lângă ușurința de însușire a limbilor străine, și aptitudini dosebite în domeniul fizicii și matematicii.

A reușit examenul de Bacalaureat în anul 1900 după care, până în 1904, a urmat cursurile Facultății de Mecanică a Institutului Politehnic din Budapesta. În decusul anului 1905 a frecventat o serie de cursuri postuniversitare la universității renumite din Viena, München și Göttingen, audiind mari personalități științifice ale vremii, ca D. Hilbert, H. Minkowski, F. Klein, C. Rünge, E. Riecke, L. Prandtl, E. Wiechert sau mai tinerii M. Born, L. Debyeand și M. von Laue.

În luna noiembrie 1905 este angajat prin concurs inginer la Stația Experimentală a Poștelor din Budapesta unde, în 1906, a reușit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri fără ca semnalele să interfereze. Fundamentele teoretice ale telefoniei multiple au fost publicate în 1907 în revista „Elektrotechnische Zeitschrift” și apoi, în 1914, în lucrarea „The use of High-Frequency Alternating Currents in Telegraphy, Telephony and for Power Transmission” publicată în revista “The Electrician”.

După primul război mondial și unirea Transilvaniei cu România, Augustin Maior își pune experiența sa la dispoziția autorităților române, devenind director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor din Transilvania și Banat. Aproape simultan, în iulie 1919, a fost numit profesor titular la Universitatea din Cluj și apoi director al Institutului de Fizică Teoretică și Tehnologică al Facultății de Științe. În perioada 1929-1946 a fost și decan al facultății. A predat studenților săi cursuri conținând multe idei moderne, cum sunt cele de „Electricitate și Magnetism” sau de „Acustică și optică”, pe care le-a și publicat în diverse ediții.

În anul 1959 a redactat un manuscris, într-o formă concisă, concepțiile sale asupra unor probleme de termodinamică și electrodinamciă relativistă. Manuscrisul ca de altfel, toate lucrările publicate de Maior, reflectă un larg orizont științific în domeniul fizicii teoretice. Modul de abordare a problemelor ca și forma de prezentare a tuturor lucrărilor sunte de o înaltă ținută științifică, dovedind profunde și vaste cunoștințe de matematică, mecanică  și electrodinamică cuantică, termodinamică relativistă și teoria gravitației.

 

Pe 3 octombrie 1963 s-a stins din viață la vârsta de 81 de ani, după o scurtă suferință, în locuința sa din strada Emil Racoviță nr. 15 și a fost înmormântat în cimitirul din Cluj-Napoca, la 5 octombrie 1963.  

 

 

 

About the author

Related Posts

Leave a comment